Ce timid mai zâmbești
cu privirea de crin
și sfios ocolești
spre tărâmul marin.
Te întorci, uneori,
ca un flux mătăsos
și mă pierd sub ninsori
pe tărâmul muntos.
Mai revin să-ți vorbesc
despre tot și nimic,
rătăciri de lumesc
și-o tăcere în plic.
Ne privim, ne zâmbim,
licăriri de smarald,
nici maree să fim
și nici muntele cald.
Ce timizi ne privim,
ne atingem prin nori;
să ne fim nu mai știm,
prin surâsuri mă dori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu