Commedia dell'arte

Dac-ai fi stat cu mine
pe banca celor doi,
mai împietriţi în rime
şi despărţiţi de “noi”,
aş fi găsit o cale
să prind în clipa mea
privirea ta. Cum oare
ai fi putut pleca?

De ţi-aş fi dus o mână
la inima-mi să-i simţi
cutremur până-n lună
să-mi spui: “tu nu mă minţi!”,
aş fi găsit puterea
de a te mângâia,
ţi-aş fi luat durerea
de foc asupra mea.

De-am fi dansat sub clarul
de lună ca-n trecut,
iubirii noastre-altarul,
albastrul de-nceput,
i-am fi găsit în toată
amarnica de brumă
cheia de la poartă,
şi-am fi dansat pe-o strună.

Dar cât să ne mai doară
cuvinte greu de spus,
cu toamnă fără vară,
cu veşnicul apus?
De câte ori să-nvie
atomii unei ploi
umplând o veşnicie
de zori pierduţi în doi?

Şi câte nopţi lăsate
copitelor de cai?
Commediei dell'arte
scenarii câte-i dai?