gimnastici - penumbre

Îmi amintesc mereu sala de spectacol a casei de cultură Nicolae Bălcescu. E amitirea cea mai dragă, acolo am fost eu însămi, aşa cum sunt în mine, chiar dacă a durat o singură clipă, aceea e veşnică, am aşezat-o pe un piedestal şi o privesc aşa cum fac nonagenarii, în ultimul moment de viaţă, când şterg praful de pe imaginea roasă de galben.

Tânăra aceea cu rochie senină, cu ochii în lumină, recita If, pe scenă. Scândura veche de sub tălpi avea aripi, pădurea de fotolii se îndepărta cu fiecare vers, bătrânul pian se rostogolea pe podea, Patrick era încântat, împingea coate în coasta regizorului:

-Ţi-am spus..., ţi-am spus? Eu am găsit-o...!

Iar Kipling îi şoptea fiecare silabă, îi arăta leagănul acela prins pe bătrânul stejar şi îi desena mişcarea din rimă în rimă.

Cercul luminos, din jurul pantofilor de lac, se strângea, liniştea se spărgea în timpane când versurile schimbau fila, nu ştiu cât a durat, nu ştiu cine era tânăra aceea, căci, deodată, am coborât, ca un demon, în ea şi am amuţit-o...

-Hai...! spunea Patrick

-Mda..., are trac! Spuse regizorul.



Au aşteptat-o, timp de o lună, să-şi revină. Îşi ducea orele în colţul întunecat al scenei, la pian. A iubit clapele în ritmul splendorii din iarbă, a sorbit, de pe buzele tinerilor actori, fiecare cuvânt al piesei în pregătire, dar în lumină... niciodată, în lumină niciodată... Alungirea aceea subţire, plecată din pantofii de lac, spre niciunde, nu se lăsa înduplecată.

Era fericită în lumea ei, în penumbra scenei, îi erau de ajuns zborurile lor, visa că pluteşte cu ei şi pianul o asculta fără să-i ceară un cerc de lumină...



Şi azi o aşteaptă-n lumină, vocea penumbrei de vină...

30.04.2012

Când tu îmi crești - dedicată anneirain

Când umerii-mi coboară într-un adânc de lac
 tu îmi crești din ei doi nuferi albi, zglobii;
 ei se deschid la fiecare clipire a ochilor tăi
 vorbindu-ți despre pacea așezată în ei 
 când îi ții în palme 


 Când ochii-mi coboară la rădăcini de sălcii
 tu îmi crești din ele ramuri mlădioase;
 în legănarea lor stârnită de sosirea ta
 ele îți vorbesc de liniștea ce le cuprinde 
 când le mângâi cu mătasea apei tale 


Când cuvintele mi se împrăștie ciulini în bărăganul însetat
 tu îmi crești printre ei florile de câmp;
 prin parfumul lor văd zarea femeii curcubeu 


 În concluzie:
 când șinele mele ruginite s-au intersectat cu gara ta
 (placată cu pietre "dedicato a Gaudi")
 am descoperit:
 că iluminarea poate pleca din mlaștini
 (am văzut eu și în pânzele lui Monet)
 că salcia nu e doar o pleată în vânt
 ci o punte pe calea căutărilor
 că simplitatea e un miracol
 chiar și la margini de drumuri
 (dacă are parfum de lavandă ori levănțică)
 
 

pe cerul toamnei noastre

                 

ai luat cu tine câmpul cu maci

grâul necopt a rămas necules

l-ai prins în curcubeul florilor de câmp

l-ai dat mătăsurilor roşii

l-ai lăsat adierilor de vânt

l-ai închis în palma unei lacrimi

ai îmbrăcat dimineţile în ploi

ţi-am dat roua scăldată-n raze calde de soare

dar ai aruncat curcubeie în lumi separate

de zboruri şi cruci paralele

m-ai încălzit cu soarele tău

dar ai pus sub tăvălugul norilor

şi al nopţii fără sfârşit

toate invitaţiile mele la nunta noastră

nu mi-ai acordat nici măcar un vals

deşi ştii că în carneţelul meu e un singur nume

al tău

deşi sunt conservatoare cu datinile

pentru tine am făcut toate concesiile posibile

dar tu ai reuşit o separare în câmpul nostru

câmpuri de maci într-o parte

câmpuri de albăstrele în cealaltă

poteci de flori viorii între ele

ţi-ai luat mătasea

mi-ai lăsat asprimea sării, uscată, bătută de vânt

pe partea mea de cer înnorat

pe cerul toamnei noastre

Din urmă şi dintâi

Am să m-aşez, iubite, în faţa casei tale
Să mă-ntrupez în stană, de piatră, până vii,
Sub felinarul rece când băncile sunt goale
Şi-s mii de frunze moarte pe-aleile pustii.

Voi aştepta sfioasă, de glasul tău, chemare
În seri, de iarnă pline, să-mi spui dacă mai vrei
Să dai femeii viaţă cu-o simplă alinare,
Să-ţi nască-n Pelopones popoare de ahei.

Îţi voi răpi dureri, să-mi fii copac de lângă,
Din ramurile tale cu vântul să mângâi
Şi ploaia florii, caldă, în piatra mea să plângă,
Să ştii că-mi eşti din urmă aşa cum eşti dintâi.

Thor

                                         Erai tuareg în cuprins

Călare pe Thor-ul ducal

Deşertul ţi-era prea întins

Potcoave în albul de cal

Pierdute în ochiul învins

Pătrunse în câmpul arid

Prăpăstii cu gură de rai

Cu Thor-ul din visul placid

În mine o oază erai

Sub cerul durut şi torid

Un sceptru de roze purtai

Vărsarea de sânge-ţi eram

Pierdut orizont în Sinai

Când răsărituri vânam

Lotru în vene-mi treceai

Şi n-a fost să fie nestins

Să te cobori de pe Thor

Să-mi fii tuaregul distins

Să-ţi fiu într-u veci un Alcor

În mare sub cerul cuprins

Iubind fără teamăt

Adună-mă, iubite, dintr-o mare
ce, mult prea-nvolburată, m-a asprit
şi du-mă-n munţii tăi plini de ardoare
să îmi arăţi lumina-n infinit.

Vremea căprioarelor, când cerbii bruni,
cu ochii umezi, împletesc sub pini
cununi de stele pe buze de căpşuni,
din flori de colţ ies fluturii blajini.

Sub luna ta, pierduţi între cocoare,
topim şi noi tărâmul îngheţat,
redă o mierla florii de cicoare,
redau mătasea-n mac însângerat.

Să-i prindem in cosiţe dimineţii
stropi de rouă în alint şi freamăt,
să-ţi spun povestea soarelui şi-a ceţii
aflând iubirea, iubind fără teamăt.

Stanca din muntele de piatra

În pisc de munte se-nalţă glasul meu,
El se răsfrânge într-un prelung ecou.
Prin cărărui de munte, prin popasuri,
Eu aşteptând minute-n şir, poate chiar ceasuri.

Tot aşteptând s-apară pe cărare
Iubita mea, din propria-mi visare.
S-o strâng în braţe şi să o alint,
Să-i spun chiar totul, totul despre vânt.

Să-i spun cum vântul păru-i înfăşoară
În boarea lui cea caldă dintr-o vară,
Să-i spun de stânca din muntele de piatră
Unde-am visat-o eu întâia dată.

Să mergem amândoi în acel loc,
Şi-acolo, s-o cuprind lin de mijloc.
Să-mi dea sărutul cel de mult dorit,
Ce doar în vis fioru-i l-am simţit. 

de Maniceanu Valentin

Să nu faci niciodată o femeie să plângă

Să nu faci niciodată o femeie să plângă
Pentru că ochii ei sunt făcuţi să te privească cu drag,
Când vii acasă.
Să nu faci niciodată o femeie să plângă
Pentru că va uita să-ţi mai zâmbească;
Îşi va pune pecete gurii şi nu va mai putea rosti,
Cuvinte de dragoste.
Să nu faci niciodată o femeie să plângă
Pentru că-i vei ucide visele;
Iar daca visele mor, îi va fi greu sa trăiască
Fără speranţă.
Să nu faci niciodată o femeie să plângă
Pentru că -i vei răni inima;
Iar inima ei este făcută doar pentru iubire....
Pentru copiii ei şi pentru tine.
Să nu faci niciodată o femeie să plângă
Pentru că va privi prea des către moarte;
Şi-i va muri mai intâi sufletul apoi trupul....
Atunci, vei dori să-i auzi paşii venind către tine.
Iţi va fi dor de zâmbetul ei şi de cuvintele de dragoste...
Dar ea va fi atunci mult prea departe de tine...

Angelina Nadejde

Dar stăm sub ploi…

Răcoarea serilor de toamnă
Îmi aminteşte c-au trecut
Nopţi lungi în care-ai fi putut
Să-mi spui un: “bună seara doamnă!”
                              Dar n-ai ştiut…

În mierea frunzei efemere
Arama nu s-a aşezat,
Fiori în piept s-au strecurat
Şi stau cum cărţi pe etajere.
                              Dar ai uitat…

C-un fir de crizantemă-mi iei,
Din rafturi, orice carte-ţi place,
Într-un volum de piele-am face
Câte-un capitol nou… sau trei.
                             Dar tace, tace…  

Eu văd că frigu-ţi stă sub haine
Şi nu mai ştii alei spre noi,
Stau crizantemele sub ploi
Şi noi sub muntele de taine.
                            Dar, totuşi, goi…

Contabilizare

Vreau să te-nscriu într-o balanţă
Şi să te-aşez într-un jurnal,
Iar în coloana de creanţă,
Din anotimpul tău vernal,

Să-mi facturezi cu eleganţă,
Când îţi plătesc sentimental,
Înscrieri lungi într-o balanţă
Prin ramurile de jurnal.

Între coloane de-aroganţă,
Cu inventare de banal,
Să rupem filă de chitanţă
Pân' la raportul anual,
Când te înscriu într-o balanţă…

E numai vina mea

E vina mea că noaptea străluce luna plină

Chiar şi atunci când cerul e-acoperit de nori,

E vina mea că toamna a strâns un car de tină

Chiar şi atunci când paşii s-au împletit în doi.

E vina mea că strada spre tine-mi stă în cale

Chiar şi atunci când noaptea străbate orice sens,

E vina mea că ziduri se-nalţă colosale

Chiar şi atunci când focul ne arde mai intens.

E vina mea că zorii mă prind cu râu sub pleoape

Chiar şi atunci când vise mi-arată chipul tău,

E vina mea că munţii nu vor să te îngroape

Chiar şi atnci când pietre arunci în zborul meu.

E  vina mea-n memorii că nu dispar cu tine

Chiar şi atunci când iarna o-aşezi iar între noi,

E vina mea. Uitarea nu mi-a promis că vine

Chiar şi atunci când doruri le-am înecat în ploi.

Chiar şi atunci când marea uitării nu mă vrea,

Să ştii, iubite, totuşi, e numai vina mea!

Etern şi înc-o zi

Am în templu zor de vreme bună

Cu nufărul desprins de nori şi ploi,

Adie crin cu iz de pas în doi

Poveste dintr-o toamnă să îmi spună.

La mal de râu deschisă-i o zorea,

De dor sclipeşte vioriu mirarea.

Poate-şi aşteaptă acum chemarea

Din înserat până în zori la ea.

Aş vrea şi eu plutirile să-ţi chem,

Să mă pierd în ochii tăi ca mura,

Zmeure pe buze - să-mi dai gura,

Să furăm iubirii-un nou poem.

Ca iedera pe trupul tău să fiu,

Din curcubeu să-mi picuri mii de flori.

Abandonaţi pe râuri apriori

Ne-nchidem pe tărâmul sidefiu.

Mă străbaţi ca fluviul Nil – Egiptul,

În setea mea de tine să te pierzi,

Cu braţe rătăcite-n dealuri verzi

Să nu îţi mai doreşti de noi sfârşitul.

La pieptu-mi cuibărit aş vrea să fii

Iubindu-ne etern şi înc-o zi...

Probabil...

Probabil că mi-e infinitul dublu
Şi desfrunzirea câte-n palmă toamne am
Să mă tot aflu-n nesfârşit cum umblu
În căutări deşarte din scoarţă-n ram.

Probabil că menirea-mi stă în tine
Şi căutându-te îmi aflu drum de ploi
Să tot renasc, să mor, să-mi fie bine,
Dar niciodată verde pentru pas în doi.

Probabil că iubirea stă în vise
Încătuşată-n iernile spre polul sud,
În floare de cireş amar cuprinse
Menirea mea-i verzie doar cât fructul crud.

Probabil că sărutul a fost clădit
În roza nopţii necuprinsă-ntr-o carte.
Am răsucit o lume pentru iubit
Pădurea de pe-naltul ce ne desparte.

Mă-ntorc mereu gustând din inefabil,
Clipă de clipă strig şi sper. Probabil...

greierie

iubitul meu "tine la mine"
acum... nu stiu... o fi de bine?
eu ii arat ca-n lumea toata
nu e un alt sa se mai poata
intra in templu zavorat
"nu-mi place, e-un templu prea urat!"
dar stii iubite? de frumoasa
zmeul blond nici nu ma lasa
zice ca-s femeie rara
si ma-ncuie pan' la vara
si la vara iar ma-nchide
eu ma mint si el se minte
eu visez si el blufeaza
.......................................
ce faci iubi... ma socheaza
ai atins perfectiunea
de-a ucide pasiunea
dar eu tot te vad frumos
iubitul meu... cel... inimos

gimnastici - dansul

mi-ai acordat atatea dansuri, femeie
carnetelul meu s-a umplut de numele tau
in ultima vreme
ai ales mereu pasul si ritmul
lasandu-ma plimbat, pion umil, te-am privit ca pe o zeie
in drumul nostru catre azi
am gasit si clipa in care sa-ti umilesc auzul fin
cu muzici distorsionate
putregaiuri fara noima
dar stii ce?
atunci cand imi va fi bine,
caci imi va fi mai bine
atata vreme cat roata nu are alte geometrii,
iti ridic piedestalul acela oriunde doresti
si te imbrac in parfumurile din lista ta de asteptare

nu ai auzit de mine niciodata
inainte sa-mi doresc dansuri cu atata ardoare
ti-am spus candva, fara sa patrunzi intelesuri,
ca satulul nu crede flamandul,
as vrea sa-ti fi spus altfel
cu menajamente
dar sigur m-as fi impiedicat

sunt greu de oprit atunci cand pornesc pe un drum
capatul mi-l aflu doar acolo unde am scris in introducere si cuprins
arcurile si rotitele nu cunosc razgandiri
de ce as alege moartea?
istoriile contin si corespondentul meu
padurile traiesc si prin uscaturi

gimnastici - minciunile

minciunile sunt cel mai usor de rostit
odata pornit robinetul se inmultesc precum gandacii de bucatarie
mise en scena repetata face ca actorul sa devina unul de oscar
actorul nu minte
el vrea doar sa gusti adevarul lui
sa ti-l mulezi pe suflet
si chiar daca te mutilezi
sa horcai asa intr-o nesfarsire
doar de ochii lumii
vazuti printr-o prisma opaca

gimnastici - adevarurile

adevărurile nu se rostesc
ele rămân suspendate în aerul ce devine tot mai greu
scot broderiile putrezite de aşteptare şi le dau noi forme
ca să-mi reconstruiesc sufletul
în timpul lucrării nu mă tulbura cu mărăcini
ai sa vezi atunci copilul înfricoşat de Bubico pentru ca l-a muşcat al Papadopolinii, cândva

stânca nu face gimnastică
tu forţezi rupând din ea parţi colţuroase
crezând că o vei rotunji
din neatenţie înfigi acele colţuri în carnea ei


adevărurile mele sunt bumeranguri
le arunc spre poli crezând că scap de ele
dar ajung mereu în jurul gâtului sugrumându-mă


îmi place să ţin acuarelele in mână
pensule, eboşoare şi lut
pesemne că nu mi-am trăit epoca de piatră, încă

îmi place sa fiu toamnă, ador
să vin dinspre vară cu toată căldura în piept
cu toate culorile coapte
cu toate poamele desăvârşite
mm... ce tablou
ce poeme se sting în mine ca şi când...

Răpciune

Toamnă arămie
să îmi spui tu mie
câte mere coapte
ţi-au trecut prin şoapte,
câte perje moi
te-au iubit în ploi,
câte tinghirele
trecute-n inele
şi câţi struguraşi
zemuiesc sub paşi?

Frunza te-ambrăcat
la bal ai plecat
luminos răpciune
inima-i tăciune,
ochi de căprioară
scutură din fiară

scoarţele pădurii
dezvelindu- ţi nurii,
cu sânu- ţi livadă
pleci ca o naiadă                                                             
iei cu tine mură
coapsa îţi tremură,
trupul tău mlădiu
iris argintiu,
părul tău din soare
întrupat în floare.

De-ai trecut prin lan
ţi-oi da un olan
să îmi spui ce faci
cu pierduţii maci
că iubitu-i dus
colo, prin apus
şi îmi e răcoare
palidă cicoare,
mă trimiţi în brume
şi eu n-am cui spune...
 

                                                                                Franz DVORAK In the Orchard 1912