Ştiind că n-ai să vii…

Când pleci din nou, pribeag, spre lumea de tăceri,

a câta oară, creşti, în suflet noi dureri,

când laşi să curgă timp hain pe străzi pustii

mă pierd ninsoare-n gol,  ştiind că n-ai să vii.

 Aş ninge blând alei pe care m-ai lăsat

să-ţi văd un pas trecut prin frunze-nvălmăşat,

în părul tău să cern steluţe argintii,

să mă topesc pe-obraji, ştiind că n-ai să vii.

Şi m-aş aşterne lin pe lacul îngheţat

cătând în urma ta un pas neîntâmplat,

copacul ce mi-ai fost şi lanul din câmpii

am să le ning verzui ştiind că n-ai să vii.

Desculţă prin zăpezi, albastră hoinărind

troiene pân’ la cer să ning, să te cuprind,

la pieptul meu cu dor. Şiraguri viorii

să te aşez un timp, ştiind că n-ai să vii.

Tărâmul de tristeţi prin solitudini gri

îl colorez ningând, ştiind că n-ai să-mi vii!