Să îţi fiu cu totul ţie

Vrei, iubite, pe la prânz, sâmbătă să îţi arăt
Cum e primăvara asta, cum aş vrea să te desfăt,
Cum plesneşte-mbobocitul fir de frezie-n buchet,
Ce parfum are zambila şi ce am pentru banchet?
Norul alb îţi va aduce o misivă, n-ai ce pierde,
Vreau să îţi arăt fereastra, undeva, în Casa Verde!

Vrei, iubite, mai pe seară, să te duc într-o pădure
Să culegem ghioceii, să ne bucurăm de mure,
Să-mi arăţi cum ştii atinge strunele, şi mandoline
Să ne cânte pe crenguţe, şi cu degetele-ţi fine
Să îmi prinzi floarea iubirii în buchetul de amor
Şi festinul să înceapă ca-nceputul: mai uşor,
Cu o-mbrăţişare tandră să te ţin pe după gât
Cu o mână, şi cu alta să te mângâi, şi atât
De aproape să ne fie frăgezimile din rodii
Încât buzele să ardă, să se-amestece în zodii,
Să-ţi pătrund până în sânge şi cu limba ca un bici
Să îmi lepăd în abisuri haina veche de arici?

Vrei, iubite, când e luna mai lucie, pe-nnoptat
Să-mi arăţi cum urlă lupul când e mai înfometat,
Sfâşiind cu gheara, dinţii veşmântul meu mătăsos
Tu să-mi dai urletul lunii, eu să-ţi dau glasul duios
Şi-mbrăcându-mă cu haina-ţi albă, aspră şi zurlie
Să îţi fiu cu totul ţie albă, caldă şi nurlie?

Să-ţi fiu apă, tu văpaie

Dacă mă iubeşti să-mi vii pe terasa unui vis
cu-a ta flacără în piept, sus, în arcul din Paris
să te-aşez bijuterie peste inima-mi albastră
clopoţel de-argint sub piele, vino tu, din toamna noastră.

Dacă dragostea învinge fluturii se fac pâraie,
să pui fruntea ta pe sânu-mi, să-ţi fiu apă, tu văpaie,
candelabrele să cânte în lumini de lumânări,
noi topindu-ne ca ele să visăm grădini de flori.

Dacă noaptea asta vine cu amorul pe sub pleoape
să mă-nlănţui cu săruturi, să îmi fii cât mai aproape,
să ne cheme zorii-ntrânşii, plicisiti de-atâta rouă,
să vânăm în iarba verde fluturi albi si vieţi vreo două

Două inimi

În pădurea luminată de albaştrii ochi de lup
Două inimi arcuite, aruncate-n alba nea,
S-au topit ca ceara-n rugă şi cu triste mâini îşi rup
În bucăţi râul de lacrimi ce în albii se-aduna.

Cornul lunii se agaţă de un urlet vioriu,
Două inimi sângerează, vântul macină petale;
Se închid îmbrăţişate roze-n straiul rubiniu
Pe-o tulpină fără frunze şi cu spinii peste zale.

Brazii îmbrăcaţi de nuntă ţin o trenă de regină
Două inimi urcă munţii, le răsună-n cale struna
Valsului crestat în coapsa dimineţii ce-o să vină
Când se scrie-n bob de rouă că atunci vor fi doar una.

Ploi de liliac

Era-n primăvară, cu poarta înspre rai,

Cu norii albi căzuţi în insule, pe lac,

De vântul se-nteţea, în coamele de cai,

Petale violet zburau... de liliac.

Când vară îmi era şi norul violet

Mă-ndemna sub lună: „aşteaptă-mă, te plac!”,

Eu pictam răscoale de flori pe şevalet

Şi-aveam pe nurii albi parfum de liliac.

Acum, înspre rubin, când toamna mi-e târziu,

Cu restul de amor nu ştiu ce să mai fac...

În zilele senine e norul plumburiu,

Inima-mi tresaltă la mov de liliac.

Am fire de argint în păr înmugurite

Ce-am să mai caut azi? Mă-nchid în cuib şi tac!

Dar buzele-mi de foc simţindu-se-oropsite

Mă-ndeamnă către parc în ploi de liliac.

Al cincilea-anotimp, între scrisori de-amor,

Îmi stă pe un tapet, ca un desen sărac.

O! Noaptea cât mă dori! În stele cât te dor?

Ne regăsim uimiţi prin flori de liliac...