E vremea

E vreme de iubit precum ninsori

Îmbrăţişează mări, într-un amurg,

Cum fulgii,-n tainic vals, plutesc în zori

Se-avântă calzi, pe coama unui murg.

E vreme de iubit în albul burg

Cum fulgii mângâie copacii goi,

Din lacrimile lor prin scoarţe curg

Aceleaşi seve pentru pas în doi.

E vreme de iubit şi căi să schimb,

În mare sunt delfinii mei atinşi

De uscăciuni deşertice şi nimb,

De necuprins tărâm polar cuprinşi.

E vreme de iubit şi e Crăciun,

Nescrisele ninsori cântă pe ram,

Aprind luminile într-un ajun

În care tu erai şi eu eram.

E vreme de iubit şi de colind,

Şi  toate nopţile pierdute-n geam

Să le uităm pe rând, cuprinşi de jind

Să fiu cu tine-i tot ce vreau să am.

22.12.2012

Ninge doar în gând...

Te uită cum ninge-afară

Pe alei zăpada noastră

Şi copacii îşi coboară

Din coroane frunte-albastră

                    Ninge, ninge-afară...

Te uită cum ninge-n cale

Necuprins e un contur

Văd prin fulgi buzele tale

Un sărut aş vrea să-ţi fur

                     Ninge, ninge-n cale...

Te uită, ninge pe case

Peste lacul adormit

Iarna vrea, oare, să lase

Iară semne de iubit?

                     Ninge, ninge-n case...

Te uită, ninge în brazii

Jucăuşi ca nişte cai

Hai să înecăm iluzii!

Mai contemplu, tu mai stai?

                     Ninge peste cai...

Te uită că ninge-n focul

Ce-l aprinzi în mine când

Îţi zăresc umbra prin locul

Unde n-ai trecut nicicând

                     Ninge doar în gând...

22.12.2012

Cerbul

‘Nălţimile de linişti

stăpâne în păduri,

agonizând pe mirişti,

revarsă-n lupii suri

o iarnă oarbă – mută;

se-apropie tiptil

şi sperie o ciută

un vânător abil

ce-n carnea lui vârtoasă,

c-un demon zvârcolit,

c-o aripă vântoasă

cerboaica a ochit;

ea vede poarta-n care

dintr-un senin azur

străluce ca un soare

al cerbului contur;

poiana-nfăşurată

în ochi de abur trist

se-ntunecă deodată

şi-n piept colindă chist

ca piatra fumurie

bătută de arini

cu frunza vineţie

şi-i coace-n gură spini;

în clipa nepătrunsă

de ţeava negrei morţi

se-apropie (ascunsă

în umbra unei sorţi)

de trupu-i tremurând,

visând Laponii verzi,

o-nvâluie în gând,

şoptindu-i: „să te pierzi!”...

o rază ce străpunge

prin lacrima-i de foc

un brâu de cer ajunge

şi-o ţintuieşte-n loc;

au curs milenii, poate,

câţi pui de cerb au nins

din gurile de şoapte

spre ochiul necuprins;

cerboaica-n munţi, topită,

zăpezile-i sunt scut,

căzu în loc zdrobită

când pocnet cunoscut

opreşte-n mers toţi brazii;

un fâlfâit nebun

se-nfruptă-n carnea prăzii

şi sângele-i preabun

în şipot se răsfrânge

prin sclipete de nea,

cerboaica dinţii-şi strânge;

în zboru-i, o drepnea,

s-a rătăcit şi-un ţipăt

cuibări-n grumazul,

din care doar un hlipăt

sună ca olmazul;

durerea-i se îngână

c-un clinchet de argint

din pântecul ce până

în vară-i stă alint...

15.12.2012

gimnastici - începutul

când bunica vroia să mergă în sat, la horă, la cămin, ori în crâng la întâlnirea cu bunicul, se pregătea înainte: se lăia, se pieptăna, mergea în fundul casei, în camera aceea rece şi întunecoasă, mirosind a naftalină şi busuioc uscat, îşi alegea rufele frumos stivuite, spălate, pânzeturi fine, brodate, cusute, pline de istorii vesele sau noi, gata să cuprindă în ele lumea ţărăncuţei codane, trupul ei fraged tremurând doar la gândul că ar fi posibil să o ţină de mână

cât timp pregătea toate hainele, la început mici fiori care, apoi, precum notele pe portativ, mai sus, tot mai sus, urcau fluturi gingaşi, iar inima tropotea ca o herghelie pe imaşuri, aşa se face că era rumenă în obraji când  ajungea la întâlnire, orice cuvânt, privirea lui, erau zeificate şi ea rămânea privindu-l ca pe statuia lui Michelangelo

mulţi bădii o luau drept ciudată, dar ea era doar timidă, şi hainele, fără hainele ei curate, pielea parfumată cu apă de colonie adusă de la capitală, nu ar fi mers la bădia, căci toată pregăteala ei era preludiul, începutul unui preludiu ce avea menirea să transmită undele ei spre inima cuceritoare

dimineti

13

Vorba de amor

Vorba de amor e o pisică

Ce coboară-ncet, din pod, pe scară,

Uneori  e-un ghemotoc de frică

Languroasă,-n atriu, se strecoară;

Alteori, ventuză, se aplică

Pe ventricol şi de sâni mă ară,

Vorba de amor, ca o pisică,

Ce coboară-ncet, din pod, pe scară.

Scoasă din străfunduri, ca o mică,

Deseori  valsează pe vioară,

Ce păcat că nu aud nimică,

Estompat e glasu-n colivioară...

Vorba de amor e o pisică.

gimnastici - razant

blocajele fac deliciul trecerilor
să ajungi să refuzi a citi orice e cât se poate de distractiv
am cumpărat dropsuri in loc de pâine
am cerut pâine în loc de cartelă pentru metrou
am cumpărat apă cu banii pentru telefon

delirez

mi-ai spus că "e mai bine pentru mine aşa"!

nu e

am pierdut legătura cu lumea
cu mine
ţi-am spus că-mi eşti hrană
ai ştiut că în spirit

mi-e foame

razant, gându-mi trece prin trupul tău
te răscoleşti prin mine
delfin însetat

asta numeşti "mai bine pentru mine"?

am să măsor cu pasul unei furnici distanţa până la tine
printez imaginea cu porumbelul din balcon
îl decupez
şi îl trimit călător cu bileţele de amor

altă cale nu mai am pentru distanţa asta incomesurabilă

Chiar dacă... nu-mi spune...

Chiar dacă sub pleoape un izvor
de apă spre tine s-a ivit
e numai născutul meu fior
sfielnic, mereu îndrăgostit

Chiar dacă uşor mă rătăcesc
în mine petale s-au deschis
ca ninse cuvinte se topesc
esenţe valsează înspre vis

Chiar dacă mai stau pe-un colţ de nor
şi frunze mă răscolesc în piept
de vină sunt paşii care vor
să nu-i mai ţin pe loc s-aştept

Chiar dacă îţi par un chip de lut
şi iarna peniţa mi-a-ngheţat
e numai de dorul ce-a durut
şi este de tine însetat

Nu-mi spune că nu mai crezi în noi,
mă cheamă-n igloul pentru doi!

După clipe

Într-o veşnicie două picături
Pe oceanul astăzi, încă, neumblat
Prinse în capcană între armături
Anotimpul nostru pieptul şi-a umflat.

În cimentul nopţii, sol amăgitor,
Ne striveşte, poate, ultima redută.
Te-am pierdut, iubite, pe un vechi Alcor
Fără nicio roată în viaţa cusută.

În tăcerea mea îmi doream să vii,
Un abecedar am fi inventat;
Frunza de pe ram vrea să îi mai scrii
Cum va fi, din nou, clipa ce-a plecat.

În tenebre cercuri disimetric, visul
Încă se curbează într-un mod bizar,
E planeta goală, am văzut abisul
Când ai luat lumina din ultimul far.

Câte clipe crude azi mi te răpesc!
Cine-mi fură glasul când strig: „te iubesc!”?

Ceasornicar

 Ceasornicar pe unda ce scurtează
 fir după fir speranța către tine
 în scrinul vechi mai sunt misive; cine
 să le închidă-n plicul ce veghează?
 
 Rotițele se-nvârt cu zimții lipsă,
 tociți de veghea-n care sunt pierdute
 trei limbi de foc, bătrânele redute
 sunt prinse-n toc, cerneala e-n eclipsă.

Mă-ntorc mereu la foaia-ngălbenită
 cu rânduri mici în partea ei de sus;
 încep să văd, pe sub cuvânt nespus,
 privirea ta dintâi, din urmă cea vorbită.
 
 Să mă închid în mine înc-o eră,
 ori să-mi ascult un gând ce strigă: "speră!"?

când...

...tocmai îmi pusesem vălul peste ochii plini de ceaţă
când mirarea-şi umflă pieptul ca păunu-n dimineaţă
...tocmai îmi urcasem vara pe un stâlp de telegraf
când fereastra mi-o deschise ca un simplu caligraf
...tocmai colo sus urcate ziua nu le văd de soare
când coboară noaptea-n vârfuri nu le văd de felinare
...tocmai ele ca orbeţii trecători prin cuib de cuc
când se-aruncă dinspre ceruri pe pamânt frunze de nuc
...tocmai azi muri bătrânul găunos şi putrezit
când cu lama-n jugulară bietul... nu s-a mai trezit
...tocmai de la capitală i s-a-ntors copil de ţâţă
când o creangă mai uscată şi un pas călcat pe-o mâţă
...tocmai ce îl tulburară, din rodirea lui de tigvă,
când vestale nuci căzură pe pământ, pentru colivă...

Mulţi trecători

Mulţi trecători prin viaţa mea
nu mi-au atins nici trup, nici inima,
doar unul devenit însoţitor
în tristul vis lipsit de-amor
a-ncărunţit cu mine-n văi
mergând mereu pe alte căi.


Mulţi trecători ce m-au privit
ca pe-un copil sau pe-un smintit
doar unu-mi este călător
în gânduri, inimă şi zbor;
eu am rămas cu el în vis,
aşa mă simt în paradis.


Mulţi trecători m-au întrebat
prin ce coclauri am umblat,
sunt prea puţini aceia care
au un zâmbet ca o floare,
prin cuvinte calde-n zori
fac din lacrimi sărbători.


Mulţi trecători nu au aflat
de rănile ce-au supurat,
însă pe strada cu parfum
mă regăsesc mereu şi-acum
eu am aflat iubirea ce-i
printre esenţe, pe alei...

secol

soft place

Château de la Loire

călare în munte cu roibul

oştean însetat din sahare

venindu-mi pe mijloc de cale

cu aripe-ntinse ca şoimul

de pradă-ţi sunt ochii ce hulpavi

aleargă-nspre sânul meu stâng

opreşte-ţi galopul în crâng

cuprinde-te-n nurii mei jilavi

leagă-te-n juru-mi ca sfoara

uitându-ne capăt şi loc

acolo-n Château de la Loire

stinge nestinsul meu foc

inima fără vioară

 ai început să-mi țeși din aurore

 un drum de spini, către a ta iubire

 m-ademenești când știi că în cuore

 e polul nord, în punctul de sosire

 

 privește-mă: ochii îmi râd, și gura,

 cutremure mă împresoară când

 cu glasul tău topești din nou glazura 

 de gheață,-n ultimul meu gând

 

 ascultă: inima nu îți răspunde,

 toate sforile mi se-mpletesc și mor

 copacii goi plecați pe nu știu unde...

 fiorul nu se naște așa ușor

 când va sfârși iubirea asta nouă

 ghețarii mei vor fi atunci oceane,

 copacul trist - o inimă cu două

 ramificații goale cu frisoane

 

 nu mă-ntreba ce simt, mă înfioară,

 în legănarea ei de ne-nțeles

 iubirea asta nu are vioară

 și drumul ei cred că a fost ales

Levanţii

De pe întinsul câmp de levănţică
Ai adunat un mic buchet, să-l ai,
Aroma lui prin piele te furnică
S-a-nstăpânit ca tropotul de cai

De insomnii ai vrea să scapi dar nu
Găseşti un loc în perna ta cea grea
Te răscoleşte gândul că doar tu
Ai un arcuş pentru vioara mea

Strop de ulei pe coapsă plânge
Masezi uşor... mişcări de catifea
Levanţii mov îţi trec aşa prin sânge
Te-ai rătăcit în ceaşca de cafea

Migrena ta s-a disipat pe loc
Nici nu mă mir, era de aşteptat
Aprinde şemineul, fă un foc!
Nu crezi că este frig? Am îngheţat!

lettre de la mer

Filigran pe-un lujer, scrisoare în sticlă, 
ochiul de felină, fir de levănțică
dinspre dreapta, colțul, scos din cafenea,
pe stânga, livada, şi-o lalea în ea.
 
Titlul este tandru, luat la Paris,
(ochii se măriră..., țigara ți-ai stins?)
iar pe rândul unu, linii mov, mai mici:
fricile apuse, dusul meu arici.

Trec încolonate note-n portativ
toamne la belle arte - gest intempestiv
pleacă de la tine-n chip de cruciadă
lance înspre mine - cucerind hiadă.
 
Cornul lunii cade înspre răsărit
între groenlande și-un dans inuit,
printre aurore văd caii cum plutesc,
îmi închei scrisoarea cu un "te iubesc"!

Doruri seci cuprinse-n apele adânci,
mă strigă siberii şi ghețari pe stânci...

Desanţii

Desanţii îţi joacă în vene,

Vermeer îţi umple ulcica,

Străbaţi cu un deget, alene,

Măsori cu privirea vâlcica.

Stângace mişcare şi verşi

Bordeaux pe satin arămiu,

Te-apropii de nurii mei şterşi

De vinul rămas balsamiu.

Vitralii deschise şoptind

Că Dunărea intră în mare,

Cu mâna mea stângă cuprind

Desanţii pierdutelor care.

Te-mbeţi cu parfum dantelat,

Sub borul prea larg mă cuprinzi,

Te pierzi pe un cer pastelat

Şi Dunărea-n mare cufunzi.

Când brumărelul s-a lipit în noi

                                              

Sub felinare-s nopți cu lună plină,

Tramvaiele sunt cheaguri de povești,

Bătrâne linii trec și în surdină

Prin gândurile mele poposești.

 

Alai de frunze într-o toamnă verde

Mă învelește în căldura ei,

Sub geană bob de rouă mi se pierde

Parfum și roze mă-nsoțesc pe-alei.

Ce repede, ce mult se derulează...

Până ridic eu pleoapa dintre nori

Mi-s umerii striviți ca o spetează.

În anotimpul meu când mai cobori?

 

Ruginile cuprinse-n coama lor

Desfac în toamne rai de-oceane verzi.

Sunt ani în șir de când copacii dor

Și anotimpul meu mereu îl pierzi.

Se mai adapă caii din cenuși?

Mai cade lin o aripă de ploi?

Se mai răstoarnă brume-n cumuluși

Când brumărelul s-a lipit în noi?

imbratisare

gimnastici - penumbre

Îmi amintesc mereu sala de spectacol a casei de cultură Nicolae Bălcescu. E amitirea cea mai dragă, acolo am fost eu însămi, aşa cum sunt în mine, chiar dacă a durat o singură clipă, aceea e veşnică, am aşezat-o pe un piedestal şi o privesc aşa cum fac nonagenarii, în ultimul moment de viaţă, când şterg praful de pe imaginea roasă de galben.

Tânăra aceea cu rochie senină, cu ochii în lumină, recita If, pe scenă. Scândura veche de sub tălpi avea aripi, pădurea de fotolii se îndepărta cu fiecare vers, bătrânul pian se rostogolea pe podea, Patrick era încântat, împingea coate în coasta regizorului:

-Ţi-am spus..., ţi-am spus? Eu am găsit-o...!

Iar Kipling îi şoptea fiecare silabă, îi arăta leagănul acela prins pe bătrânul stejar şi îi desena mişcarea din rimă în rimă.

Cercul luminos, din jurul pantofilor de lac, se strângea, liniştea se spărgea în timpane când versurile schimbau fila, nu ştiu cât a durat, nu ştiu cine era tânăra aceea, căci, deodată, am coborât, ca un demon, în ea şi am amuţit-o...

-Hai...! spunea Patrick

-Mda..., are trac! Spuse regizorul.



Au aşteptat-o, timp de o lună, să-şi revină. Îşi ducea orele în colţul întunecat al scenei, la pian. A iubit clapele în ritmul splendorii din iarbă, a sorbit, de pe buzele tinerilor actori, fiecare cuvânt al piesei în pregătire, dar în lumină... niciodată, în lumină niciodată... Alungirea aceea subţire, plecată din pantofii de lac, spre niciunde, nu se lăsa înduplecată.

Era fericită în lumea ei, în penumbra scenei, îi erau de ajuns zborurile lor, visa că pluteşte cu ei şi pianul o asculta fără să-i ceară un cerc de lumină...



Şi azi o aşteaptă-n lumină, vocea penumbrei de vină...

30.04.2012

Când tu îmi crești - dedicată anneirain

Când umerii-mi coboară într-un adânc de lac
 tu îmi crești din ei doi nuferi albi, zglobii;
 ei se deschid la fiecare clipire a ochilor tăi
 vorbindu-ți despre pacea așezată în ei 
 când îi ții în palme 


 Când ochii-mi coboară la rădăcini de sălcii
 tu îmi crești din ele ramuri mlădioase;
 în legănarea lor stârnită de sosirea ta
 ele îți vorbesc de liniștea ce le cuprinde 
 când le mângâi cu mătasea apei tale 


Când cuvintele mi se împrăștie ciulini în bărăganul însetat
 tu îmi crești printre ei florile de câmp;
 prin parfumul lor văd zarea femeii curcubeu 


 În concluzie:
 când șinele mele ruginite s-au intersectat cu gara ta
 (placată cu pietre "dedicato a Gaudi")
 am descoperit:
 că iluminarea poate pleca din mlaștini
 (am văzut eu și în pânzele lui Monet)
 că salcia nu e doar o pleată în vânt
 ci o punte pe calea căutărilor
 că simplitatea e un miracol
 chiar și la margini de drumuri
 (dacă are parfum de lavandă ori levănțică)