Dragostea e...

Dragostea e o cireaşă, când se-apropie de tort,
Se-nfioară când e mută frişca în al ei suport.
Sâmburele mai strănută în arome de migdale,
Nu prea ştii în care coajă stau seminţele amare.

Dragostea e o zambilă, când e bulbul pârguit
În pământul primăverii, pe sub gene frăgezit.
Din sărutul cu zăpada mugurii îşi iau culoarea,
Nu prea ştii când ofilirea îi grăbeşte-n moarte floarea.

Dragostea e o chitară, când pe strune pana ei
Pune farmece-n acorduri şi la ţărm ridică zmei.
Uneori se rupe-o coardă şi în lacrimi cheia sol
Nu o vezi că se îneacă şi mai cântă doar bemol.

Dragostea e diamantul şlefuit de bijutier
Cu ardoarea şi lumina inimii cu ochi de cer.
Nu ştii dacă strălucirea ţi se dăruie-ndeajuns,
Ori dispare în pădurea tainică, de nepătruns.

Dragostea e simfonie, între inimi legământ,
Armonie de pasteluri, sunete şi un cuvânt.
Nu ştii când e anotimpul pentru menuet sau lied,
Afli doar când e allegro sângele, şi eşti candid.

..............................................................................

Dragostea e un picamăr, sfredelindu-mi inima
Când iubesc fără speranţa că te poate invada.

Mărul, frunza, portocala...

Vin ca mândra pe cărare,
Legănată-n ploaie vin!
Ca să-ţi dau o sărutare,
Ca să-ţi mângâi părul fin.
Iau cu mine portocale
Neumblate de un veac,
Tu aşteaptă-mă de vale
Să m-ajuţi să le desfac,
        Ţi le dau de leac!

Vin femeie peste dealuri,
Alergând sub soare vin!
Să ne unduim în valuri
Şi-n parfumul tău de crin.
Iau cu mine frunza toamnei,
Arămiu-i stă podoabă.
Mă aşteaptă, pune foamei
Frâie libere, degrabă,
         Nimeni nu mă-ntreabă!

Vin ferice, zâmbitoare,
Ca un ler într-un colind!
Ca să aflu de mai are
Sens fiorul când m-aprind.
Iau cu mine mărul care
Coptu’-s-a peste măsură,
Tu m-aştepţi la lumânare,
Vin să te sărut pe gură,
           Vin fără trăsură!

Topindu-ne prin noi fără-ncetare

Mai am un secol de-amintiri celeste
Pe rug urcate, într-un colţ de stea,
Să-mi fii tu râu atâta timp cât este
Albastră şi pustie marea mea.

Să-mi vii pe cale din păduri virgine
Cu primăveri culese dor cu dor,
Cu lăcrămioare de prin văi când vine,
Cu mângâiere, vântul călător.

Să-mi fii tu cântul pe o strună nouă
Cu un mănunchi de fragezi ghiocei,
Pe un tango înflăcărat cu două
Cuvinte să îmi spui că iar mă vrei.

Mai am dorinţa vie-n infinituri
Să te cuprind necontenit în mare,
Să ne sfârşim cu zorii-n nesfârşituri,
Topindu-ne prin noi fără-ncetare.

Cu petale și parfum de crin

 Două crisalide și o vară
 din colindul florilor de mai
 s-au oprit aievea într-o seară
 în petala macului din rai.

 Două crisalide într-o cupă
 s-au aprins văpaie și-au ținut,
 ochi în ochi, tot universu-n pupă,
 secole-au trecut într-un minut.

 Două crisalide se topesc
 în oceanul necuprins de zări,
 împletite într-un arabesc
 pan'ce fluturii ies din mirări.

 Două crisalide țes cocon
 din mătasea cerului senin,
 răstignite-n frunze de eon
 cu petale și parfum de crin.

Când tu iubeşti mă nemureşti pe mine

Ţi-ai pus în drum spre inima senină

Munţi de poveri cu porţile înalte,

Copaci setoşi cu seve în tulpină

Şi fir cu fir ai ridicat cetate.

                   

Nici nu mai ştii de umbre atârnate

Câte iubiri te-au nemurit vernal,

De-atâtea ori le-ai stăpânit şi poate

Că ai visat festinul epocal.

Dar nu te-ai prins în hora nemuririi,

Ai strâns pe rând perle şi diamante

Şi cântul tău trimis din cornul lunii

A luminat versetele andante.

Cocorii tăi din temniţă mă cheamă

Şi zborul lor mi-e cer peste coline,

Priveşti timid prin gratii şi dai vamă

Când tu iubeşti, mă nemureşti pe mine.

Aşa frumos ningea

Aşa frumos ningea când te-am găsit

În mantia cu fir de viorele,

Cu fulgii mari cernuţi din cer spăşit

Râdeam în broderii de răcorele.         

Aşa frumos te-am strâns la pieptul meu

Parcă toţi copacii-au nins cu flori de măr,

Te-am mângâiat pe-obraz, pe păr, mereu

Slovele dansau în menuet uşor.

Aşa frumos pe gură-am pus cu dor

Buzele-mi calde cu cireşii-n floare,

Ţi-am strecurat timidă: “te ador”

Şi parcă că îţi eram dăruitoare.

Aşa frumos  prin zale-n alba noapte

Ne-am învelit cu luna şi ţi-am spus

Că vom pleca departe, mai departe,

Spre polul tău, din polul meu opus.

Aşa frumos ningea, că prin nămeţi

S-au copt versete în spice mari de grâu

Mirată, luna, ţese-n dimineţi,

Un punct spre soare, şi-n mare intră-un râu.  

Cireşe zemoase

Nopţile cu lună plină
Din polarul meu ţinut
Se destramă fără vină
Aşteptând al tău sărut
                 Vii ca o felină
               
Mi l-ai dat în mii de vise
Pe sub stele colorate
Sub cireşele promise
Dar mereu pe jumătate
                 Vise pastelate

Răsfirată pe-un tăpşan
Presărat cu verde crud
Într-o pânză de Aman
Mă plimbam suav în nud
                   Parca-i un liman

Toţi fiorii strecuraţi
Pe sub nurii mei cei grei
S-au trezit iar amânaţi
Printre roşii răsurei
                    Nurii delicaţi

Mângâiere de mătase
Valuri albe le simţeam
Răsfirate peste coapse
Nu e mâna ta... credeam...
                      Cireşe zemoase

... şi ultimul cuvânt

O frunză fremătând pe ramul amorţit,
în sarcofagul ei din toamna fără glas,
mai ţine, într-un colţ, de buză, obosit,
o rimă şi-un verset, în şir pe un extras.

Rotiţele de ceas îşi prind arama-n zimţi,
se arcuiesc în ploi, copacul muşcă-n plin
azurul sângeriu... şi-n rădăcină simţi
iarna-nstăpânită puţin câte puţin.

O frunză fremătând tresaltă prin decor
şi crivăţul, de braţ, o-ntoarnă în pământ;
ultima foşnire, când primul trecător,
a strivit sub talpă şi ultimul cuvânt.

Ca o dulce roză

Închisă între brazi ce tac pe sub nămeţi,
cu tropotul de cai în mătase gri,
o rugă albă ţes din glasuri de asceţi
ca treptele spre cer - senin că îmi scrii.

Doar mărgăritare murmură sub pleoape,
cercul se închide, crustele se prind,
chiar aşa departe, îmi eşti mai aproape;
iarna asta, parcă, s-a oprit în grind.

Hibernează focuri sub poveste albă
ca o dulce roză tremurând pe râu,
cetina se pleacă şi la gât o salbă
de cicoare creşte, iar de maci, un brâu.

O hartă - tatălui meu

Întoarcerea în lut, pe drum deschis de sfinţi
ce-au pus rugile-n cruci să ne chemăm părinţi
e naşterea dintâi în lumea fără grai
în care înger eşti, în care, tată, stai.

Cu mâini prea trudite, dus o vreme, poate,
eşti ca o lumină în spic, şi de toate
câte-ai ştiut să-mi laşi prin faptă şi cuvânt
le-am făcut iubire de glie, de pământ.

În iarna prea aspră, coborâtă-n tine,
îţi alergam prin gând, pe câmp şi coline
ce-ţi zăream în ochii plini de dor de cerul
din care fulgii mari te-nsoţeau cu lerul.

Când prea străine căi mă sorb într-un neant
şi mă agăţ de-un ciot fără niciun liant,
istorii vechi şi munţi spre tine mă poartă
şi-mi este-atât de dor să desenăm o hartă.