Un infinit blestem

Pe când ei nu erau poveşti nemuritoare,

Când fraged se-mpleteau ca florile astrale,

O dimineaţă caldă, în gustar născută,

A nemurit iubirea în veşnicia mută.

Grădinile musteau în mii de curcubeie,

Un trandafir - Adam, cicoarea - o femeie,

Din galben catifea în ochii ei de-azur

Pe lujere sihastre amoru-a prins contur.

Privindu-se-n amurg, până în zori de zi,

În pacea lor era dorinţa de a fi

Spirală către-nalt şi flacără-n Olimp,

Mare nesfârşită şi-un soare fără timp.

Dar prea multe copite de cai nepotcoviţi

Le-au cotropit candoarea, şi doar în gând iubiţi,

Au rămas cu dorul şi-un infinit blestem:

„Tu să mă vrei iubite şi eu să te tot chem!”

De-atunci până-n vecie, din lacrimile ei,

S-a-nveşmântat în mare cicoarea şi când vrei

Din galben trandafir să guşti poveşti de-amor

Priveşte-n zori spre soare cum i se face dor.