Zar

Se spune că femeia are nevoie de o operaţie primordială, imperios necesară: să i se scoată din minte acea parte lipsită de scrupule a bărbatului. Cred că asta o spun misoginii sau ce ştiu eu, cei ce merg împotriva naturii, oricum nu am înţeles de ce ar trebui să meargă femeia împotriva naturii, atunci ei cum îşi mai limpezesc minţile îmbuibate în poziţii lungite cu creier introdus în televizor, astfel încât poţi apăsa telecomanda şi schimba canale doar prin intermediul său. Până şi copacii îşi mută coroana în funcţie de telecomanda lui care i s-a înfipt în venele de la mâna stângă, cu dreapta îşi mai mângâie, uneori, elemente nescrupuloase, apoi fruntea lată, pardon, lăţită, de atâta cunoaştere pură prin intermediul sticlei.

Mie ar trebui să mi se facă o altfel de operaţie: să mi te scoată cu totul din minte, pe tine aşa cum te ştiu. Îmi colinzi nopţile fără să mă întrebi dacă îmi este suficient să te zăresc parte dintr-o secundă, apoi să alerg pe urmele tale ştiind că eşti de neatins.
Ca arhitect, aşa cum mi-ai apărut, te-am găsit preocupat de schiţe, desene, proiecte. Le realizai pe asfalt, pe cupola clădirilor, oriunde ţi se cerea, apoi luai din rafturi femei frumos rânduite şi rujai cu ele peisajul cenuşiu.
Clădirea în care te-am găsit avea o ghenă în care trebuia să se angajeze o persoană ocupată să coloreze desenele arhitectului. Cum eu aveam nevoie de franjuri să-mi obţin o foaie de zbor, îmi plăcea să colorez şi aveam bucăţi de zi nefolosite, asta s-a mulat perfect cu planurile mele.
Ai trecut ca un zefir pe lângă ghena mea, ştiai că sunt acolo, aveai chitara, foile cu versuri, mergeai să construieşti, conform proiectelor, clădiri.
Din ghena mea te-am zărit din nou prea târziu, dar am alergat, aşa cum fac mereu, contra-timpului, contra-tot. M-am aşezat din nou la masa de lucru, toate creioanele colorate erau tocite, cele care aveau vârf erau mai mici decât o falangă a indexului, iar când uneam vârful cu foaia se frângea şi culorile refuzau să se aştearnă pe foaie. Dar, împotriva tuturor normelor eu tot găsesc o cale, voi scoate culorile acelea cu orice preţ.
Când pleci vin în urma ta până şi pietricelele ori colbul de pe marginea drumului, atât de gol îmi laşi, ca un ics şi zero care nu se ating niciodata, unde zero sunt eu, şi ştii că ics poate fi cuprins în zero, dar zero nu poate fi cuprins în ics, s-ar anula şi-ar fi păcat, aşa spun gurile pe care le asculţi.
Eu nu voi reveni vreodata la poziţii întinse, cu telecomanda înfiptă în vena din mâna stângă, atunci când mâna dreaptă...