Ploi de liliac

Era o primăvară, cu poarta înspre rai,
Cu norii albi căzuţi în insule, pe lac,
Iar vântul se-nteţea în coamele de cai,
Petale violet zburau... de liliac.

Când vară îmi era şi norul violet
Mă-ndemna sub lună: „aşteaptă-mă, te plac!”,
Eu pictam răscoale de flori pe şevalet
Şi-aveam pe nurii albi parfum de liliac.

Acum, înspre rubin, când toamna mi-e târziu,
Cu restul de amor nu ştiu ce să mai fac...
În zilele senine e norul plumburiu,
Şi inima-mi tresaltă la mov de liliac.

Am fire de argint în păr înmugurite,
Ce-am să mai caut azi? Mă-nchid în cuib şi tac!
Dar buzele-mi de foc simţindu-se-oropsite
Mă-ndeamnă către parc, prin flori de liliac.

Al cincilea-anotimp, între scrisori de-amor,
Îmi stă pe un tapet, ca un desen sărac.
O, noaptea cât mă dori! În stele cât te dor?
Ne regăsim uimiţi în ploi de liliac...