Aşa frumos ningea

Aşa frumos ningea când te-am găsit

În mantia cu fir de viorele,

Cu fulgii mari cernuţi din cer spăşit

Râdeam în broderii de răcorele.         

Aşa frumos te-am strâns la pieptul meu

Parcă toţi copacii-au nins cu flori de măr,

Te-am mângâiat pe-obraz, pe păr, mereu

Slovele dansau în menuet uşor.

Aşa frumos pe gură-am pus cu dor

Buzele-mi calde cu cireşii-n floare,

Ţi-am strecurat timidă: “te ador”

Şi parcă că îţi eram dăruitoare.

Aşa frumos  prin zale-n alba noapte

Ne-am învelit cu luna şi ţi-am spus

Că vom pleca departe, mai departe,

Spre polul tău, din polul meu opus.

Aşa frumos ningea, că prin nămeţi

S-au copt versete în spice mari de grâu

Mirată, luna, ţese-n dimineţi,

Un punct spre soare, şi-n mare intră-un râu.  

Cireşe zemoase

Nopţile cu lună plină
Din polarul meu ţinut
Se destramă fără vină
Aşteptând al tău sărut
                 Vii ca o felină
               
Mi l-ai dat în mii de vise
Pe sub stele colorate
Sub cireşele promise
Dar mereu pe jumătate
                 Vise pastelate

Răsfirată pe-un tăpşan
Presărat cu verde crud
Într-o pânză de Aman
Mă plimbam suav în nud
                   Parca-i un liman

Toţi fiorii strecuraţi
Pe sub nurii mei cei grei
S-au trezit iar amânaţi
Printre roşii răsurei
                    Nurii delicaţi

Mângâiere de mătase
Valuri albe le simţeam
Răsfirate peste coapse
Nu e mâna ta... credeam...
                      Cireşe zemoase

... şi ultimul cuvânt

O frunză fremătând pe ramul amorţit,
în sarcofagul ei din toamna fără glas,
mai ţine, într-un colţ, de buză, obosit,
o rimă şi-un verset, în şir pe un extras.

Rotiţele de ceas îşi prind arama-n zimţi,
se arcuiesc în ploi, copacul muşcă-n plin
azurul sângeriu... şi-n rădăcină simţi
iarna-nstăpânită puţin câte puţin.

O frunză fremătând tresaltă prin decor
şi crivăţul, de braţ, o-ntoarnă în pământ;
ultima foşnire, când primul trecător,
a strivit sub talpă şi ultimul cuvânt.

Ca o dulce roză

Închisă între brazi ce tac pe sub nămeţi,
cu tropotul de cai în mătase gri,
o rugă albă ţes din glasuri de asceţi
ca treptele spre cer - senin că îmi scrii.

Doar mărgăritare murmură sub pleoape,
cercul se închide, crustele se prind,
chiar aşa departe, îmi eşti mai aproape;
iarna asta, parcă, s-a oprit în grind.

Hibernează focuri sub poveste albă
ca o dulce roză tremurând pe râu,
cetina se pleacă şi la gât o salbă
de cicoare creşte, iar de maci, un brâu.

O hartă - tatălui meu

Întoarcerea în lut, pe drum deschis de sfinţi
ce-au pus rugile-n cruci să ne chemăm părinţi
e naşterea dintâi în lumea fără grai
în care înger eşti, în care, tată, stai.

Cu mâini prea trudite, dus o vreme, poate,
eşti ca o lumină în spic, şi de toate
câte-ai ştiut să-mi laşi prin faptă şi cuvânt
le-am făcut iubire de glie, de pământ.

În iarna prea aspră, coborâtă-n tine,
îţi alergam prin gând, pe câmp şi coline
ce-ţi zăream în ochii plini de dor de cerul
din care fulgii mari te-nsoţeau cu lerul.

Când prea străine căi mă sorb într-un neant
şi mă agăţ de-un ciot fără niciun liant,
istorii vechi şi munţi spre tine mă poartă
şi-mi este-atât de dor să desenăm o hartă.

E vremea

E vreme de iubit precum ninsori

Îmbrăţişează mări, într-un amurg,

Cum fulgii,-n tainic vals, plutesc în zori

Se-avântă calzi, pe coama unui murg.

E vreme de iubit în albul burg

Cum fulgii mângâie copacii goi,

Din lacrimile lor prin scoarţe curg

Aceleaşi seve pentru pas în doi.

E vreme de iubit şi căi să schimb,

În mare sunt delfinii mei atinşi

De uscăciuni deşertice şi nimb,

De necuprins tărâm polar cuprinşi.

E vreme de iubit şi e Crăciun,

Nescrisele ninsori cântă pe ram,

Aprind luminile într-un ajun

În care tu erai şi eu eram.

E vreme de iubit şi de colind,

Şi  toate nopţile pierdute-n geam

Să le uităm pe rând, cuprinşi de jind

Să fiu cu tine-i tot ce vreau să am.

22.12.2012

Ninge doar în gând...

Te uită cum ninge-afară

Pe alei zăpada noastră

Şi copacii îşi coboară

Din coroane frunte-albastră

                    Ninge, ninge-afară...

Te uită cum ninge-n cale

Necuprins e un contur

Văd prin fulgi buzele tale

Un sărut aş vrea să-ţi fur

                     Ninge, ninge-n cale...

Te uită, ninge pe case

Peste lacul adormit

Iarna vrea, oare, să lase

Iară semne de iubit?

                     Ninge, ninge-n case...

Te uită, ninge în brazii

Jucăuşi ca nişte cai

Hai să înecăm iluzii!

Mai contemplu, tu mai stai?

                     Ninge peste cai...

Te uită că ninge-n focul

Ce-l aprinzi în mine când

Îţi zăresc umbra prin locul

Unde n-ai trecut nicicând

                     Ninge doar în gând...

22.12.2012

Cerbul

‘Nălţimile de linişti

stăpâne în păduri,

agonizând pe mirişti,

revarsă-n lupii suri

o iarnă oarbă – mută;

se-apropie tiptil

şi sperie o ciută

un vânător abil

ce-n carnea lui vârtoasă,

c-un demon zvârcolit,

c-o aripă vântoasă

cerboaica a ochit;

ea vede poarta-n care

dintr-un senin azur

străluce ca un soare

al cerbului contur;

poiana-nfăşurată

în ochi de abur trist

se-ntunecă deodată

şi-n piept colindă chist

ca piatra fumurie

bătută de arini

cu frunza vineţie

şi-i coace-n gură spini;

în clipa nepătrunsă

de ţeava negrei morţi

se-apropie (ascunsă

în umbra unei sorţi)

de trupu-i tremurând,

visând Laponii verzi,

o-nvâluie în gând,

şoptindu-i: „să te pierzi!”...

o rază ce străpunge

prin lacrima-i de foc

un brâu de cer ajunge

şi-o ţintuieşte-n loc;

au curs milenii, poate,

câţi pui de cerb au nins

din gurile de şoapte

spre ochiul necuprins;

cerboaica-n munţi, topită,

zăpezile-i sunt scut,

căzu în loc zdrobită

când pocnet cunoscut

opreşte-n mers toţi brazii;

un fâlfâit nebun

se-nfruptă-n carnea prăzii

şi sângele-i preabun

în şipot se răsfrânge

prin sclipete de nea,

cerboaica dinţii-şi strânge;

în zboru-i, o drepnea,

s-a rătăcit şi-un ţipăt

cuibări-n grumazul,

din care doar un hlipăt

sună ca olmazul;

durerea-i se îngână

c-un clinchet de argint

din pântecul ce până

în vară-i stă alint...

15.12.2012

gimnastici - începutul

când bunica vroia să mergă în sat, la horă, la cămin, ori în crâng la întâlnirea cu bunicul, se pregătea înainte: se lăia, se pieptăna, mergea în fundul casei, în camera aceea rece şi întunecoasă, mirosind a naftalină şi busuioc uscat, îşi alegea rufele frumos stivuite, spălate, pânzeturi fine, brodate, cusute, pline de istorii vesele sau noi, gata să cuprindă în ele lumea ţărăncuţei codane, trupul ei fraged tremurând doar la gândul că ar fi posibil să o ţină de mână

cât timp pregătea toate hainele, la început mici fiori care, apoi, precum notele pe portativ, mai sus, tot mai sus, urcau fluturi gingaşi, iar inima tropotea ca o herghelie pe imaşuri, aşa se face că era rumenă în obraji când  ajungea la întâlnire, orice cuvânt, privirea lui, erau zeificate şi ea rămânea privindu-l ca pe statuia lui Michelangelo

mulţi bădii o luau drept ciudată, dar ea era doar timidă, şi hainele, fără hainele ei curate, pielea parfumată cu apă de colonie adusă de la capitală, nu ar fi mers la bădia, căci toată pregăteala ei era preludiul, începutul unui preludiu ce avea menirea să transmită undele ei spre inima cuceritoare

dimineti

13

Vorba de amor

Vorba de amor e o pisică

Ce coboară-ncet, din pod, pe scară,

Uneori  e-un ghemotoc de frică

Languroasă,-n atriu, se strecoară;

Alteori, ventuză, se aplică

Pe ventricol şi de sâni mă ară,

Vorba de amor, ca o pisică,

Ce coboară-ncet, din pod, pe scară.

Scoasă din străfunduri, ca o mică,

Deseori  valsează pe vioară,

Ce păcat că nu aud nimică,

Estompat e glasu-n colivioară...

Vorba de amor e o pisică.

gimnastici - razant

blocajele fac deliciul trecerilor
să ajungi să refuzi a citi orice e cât se poate de distractiv
am cumpărat dropsuri in loc de pâine
am cerut pâine în loc de cartelă pentru metrou
am cumpărat apă cu banii pentru telefon

delirez

mi-ai spus că "e mai bine pentru mine aşa"!

nu e

am pierdut legătura cu lumea
cu mine
ţi-am spus că-mi eşti hrană
ai ştiut că în spirit

mi-e foame

razant, gându-mi trece prin trupul tău
te răscoleşti prin mine
delfin însetat

asta numeşti "mai bine pentru mine"?

am să măsor cu pasul unei furnici distanţa până la tine
printez imaginea cu porumbelul din balcon
îl decupez
şi îl trimit călător cu bileţele de amor

altă cale nu mai am pentru distanţa asta incomesurabilă

Chiar dacă... nu-mi spune...

Chiar dacă sub pleoape un izvor
de apă spre tine s-a ivit
e numai născutul meu fior
sfielnic, mereu îndrăgostit

Chiar dacă uşor mă rătăcesc
în mine petale s-au deschis
ca ninse cuvinte se topesc
esenţe valsează înspre vis

Chiar dacă mai stau pe-un colţ de nor
şi frunze mă răscolesc în piept
de vină sunt paşii care vor
să nu-i mai ţin pe loc s-aştept

Chiar dacă îţi par un chip de lut
şi iarna peniţa mi-a-ngheţat
e numai de dorul ce-a durut
şi este de tine însetat

Nu-mi spune că nu mai crezi în noi,
mă cheamă-n igloul pentru doi!

După clipe

Într-o veşnicie două picături
Pe oceanul astăzi, încă, neumblat
Prinse în capcană între armături
Anotimpul nostru pieptul şi-a umflat.

În cimentul nopţii, sol amăgitor,
Ne striveşte, poate, ultima redută.
Te-am pierdut, iubite, pe un vechi Alcor
Fără nicio roată în viaţa cusută.

În tăcerea mea îmi doream să vii,
Un abecedar am fi inventat;
Frunza de pe ram vrea să îi mai scrii
Cum va fi, din nou, clipa ce-a plecat.

În tenebre cercuri disimetric, visul
Încă se curbează într-un mod bizar,
E planeta goală, am văzut abisul
Când ai luat lumina din ultimul far.

Câte clipe crude azi mi te răpesc!
Cine-mi fură glasul când strig: „te iubesc!”?

Ceasornicar

 Ceasornicar pe unda ce scurtează
 fir după fir speranța către tine
 în scrinul vechi mai sunt misive; cine
 să le închidă-n plicul ce veghează?
 
 Rotițele se-nvârt cu zimții lipsă,
 tociți de veghea-n care sunt pierdute
 trei limbi de foc, bătrânele redute
 sunt prinse-n toc, cerneala e-n eclipsă.

Mă-ntorc mereu la foaia-ngălbenită
 cu rânduri mici în partea ei de sus;
 încep să văd, pe sub cuvânt nespus,
 privirea ta dintâi, din urmă cea vorbită.
 
 Să mă închid în mine înc-o eră,
 ori să-mi ascult un gând ce strigă: "speră!"?

când...

...tocmai îmi pusesem vălul peste ochii plini de ceaţă
când mirarea-şi umflă pieptul ca păunu-n dimineaţă
...tocmai îmi urcasem vara pe un stâlp de telegraf
când fereastra mi-o deschise ca un simplu caligraf
...tocmai colo sus urcate ziua nu le văd de soare
când coboară noaptea-n vârfuri nu le văd de felinare
...tocmai ele ca orbeţii trecători prin cuib de cuc
când se-aruncă dinspre ceruri pe pamânt frunze de nuc
...tocmai azi muri bătrânul găunos şi putrezit
când cu lama-n jugulară bietul... nu s-a mai trezit
...tocmai de la capitală i s-a-ntors copil de ţâţă
când o creangă mai uscată şi un pas călcat pe-o mâţă
...tocmai ce îl tulburară, din rodirea lui de tigvă,
când vestale nuci căzură pe pământ, pentru colivă...

Mulţi trecători

Mulţi trecători prin viaţa mea
nu mi-au atins nici trup, nici inima,
doar unul devenit însoţitor
în tristul vis lipsit de-amor
a-ncărunţit cu mine-n văi
mergând mereu pe alte căi.


Mulţi trecători ce m-au privit
ca pe-un copil sau pe-un smintit
doar unu-mi este călător
în gânduri, inimă şi zbor;
eu am rămas cu el în vis,
aşa mă simt în paradis.


Mulţi trecători m-au întrebat
prin ce coclauri am umblat,
sunt prea puţini aceia care
au un zâmbet ca o floare,
prin cuvinte calde-n zori
fac din lacrimi sărbători.


Mulţi trecători nu au aflat
de rănile ce-au supurat,
însă pe strada cu parfum
mă regăsesc mereu şi-acum
eu am aflat iubirea ce-i
printre esenţe, pe alei...

secol

soft place

Château de la Loire

călare în munte cu roibul

oştean însetat din sahare

venindu-mi pe mijloc de cale

cu aripe-ntinse ca şoimul

de pradă-ţi sunt ochii ce hulpavi

aleargă-nspre sânul meu stâng

opreşte-ţi galopul în crâng

cuprinde-te-n nurii mei jilavi

leagă-te-n juru-mi ca sfoara

uitându-ne capăt şi loc

acolo-n Château de la Loire

stinge nestinsul meu foc

inima fără vioară

 ai început să-mi țeși din aurore

 un drum de spini, către a ta iubire

 m-ademenești când știi că în cuore

 e polul nord, în punctul de sosire

 

 privește-mă: ochii îmi râd, și gura,

 cutremure mă împresoară când

 cu glasul tău topești din nou glazura 

 de gheață,-n ultimul meu gând

 

 ascultă: inima nu îți răspunde,

 toate sforile mi se-mpletesc și mor

 copacii goi plecați pe nu știu unde...

 fiorul nu se naște așa ușor

 când va sfârși iubirea asta nouă

 ghețarii mei vor fi atunci oceane,

 copacul trist - o inimă cu două

 ramificații goale cu frisoane

 

 nu mă-ntreba ce simt, mă înfioară,

 în legănarea ei de ne-nțeles

 iubirea asta nu are vioară

 și drumul ei cred că a fost ales

Levanţii

De pe întinsul câmp de levănţică
Ai adunat un mic buchet, să-l ai,
Aroma lui prin piele te furnică
S-a-nstăpânit ca tropotul de cai

De insomnii ai vrea să scapi dar nu
Găseşti un loc în perna ta cea grea
Te răscoleşte gândul că doar tu
Ai un arcuş pentru vioara mea

Strop de ulei pe coapsă plânge
Masezi uşor... mişcări de catifea
Levanţii mov îţi trec aşa prin sânge
Te-ai rătăcit în ceaşca de cafea

Migrena ta s-a disipat pe loc
Nici nu mă mir, era de aşteptat
Aprinde şemineul, fă un foc!
Nu crezi că este frig? Am îngheţat!

lettre de la mer

Filigran pe-un lujer, scrisoare în sticlă, 
ochiul de felină, fir de levănțică
dinspre dreapta, colțul, scos din cafenea,
pe stânga, livada, şi-o lalea în ea.
 
Titlul este tandru, luat la Paris,
(ochii se măriră..., țigara ți-ai stins?)
iar pe rândul unu, linii mov, mai mici:
fricile apuse, dusul meu arici.

Trec încolonate note-n portativ
toamne la belle arte - gest intempestiv
pleacă de la tine-n chip de cruciadă
lance înspre mine - cucerind hiadă.
 
Cornul lunii cade înspre răsărit
între groenlande și-un dans inuit,
printre aurore văd caii cum plutesc,
îmi închei scrisoarea cu un "te iubesc"!

Doruri seci cuprinse-n apele adânci,
mă strigă siberii şi ghețari pe stânci...

Desanţii

Desanţii îţi joacă în vene,

Vermeer îţi umple ulcica,

Străbaţi cu un deget, alene,

Măsori cu privirea vâlcica.

Stângace mişcare şi verşi

Bordeaux pe satin arămiu,

Te-apropii de nurii mei şterşi

De vinul rămas balsamiu.

Vitralii deschise şoptind

Că Dunărea intră în mare,

Cu mâna mea stângă cuprind

Desanţii pierdutelor care.

Te-mbeţi cu parfum dantelat,

Sub borul prea larg mă cuprinzi,

Te pierzi pe un cer pastelat

Şi Dunărea-n mare cufunzi.

Când brumărelul s-a lipit în noi

                                              

Sub felinare-s nopți cu lună plină,

Tramvaiele sunt cheaguri de povești,

Bătrâne linii trec și în surdină

Prin gândurile mele poposești.

 

Alai de frunze într-o toamnă verde

Mă învelește în căldura ei,

Sub geană bob de rouă mi se pierde

Parfum și roze mă-nsoțesc pe-alei.

Ce repede, ce mult se derulează...

Până ridic eu pleoapa dintre nori

Mi-s umerii striviți ca o spetează.

În anotimpul meu când mai cobori?

 

Ruginile cuprinse-n coama lor

Desfac în toamne rai de-oceane verzi.

Sunt ani în șir de când copacii dor

Și anotimpul meu mereu îl pierzi.

Se mai adapă caii din cenuși?

Mai cade lin o aripă de ploi?

Se mai răstoarnă brume-n cumuluși

Când brumărelul s-a lipit în noi?

imbratisare