Lacrima oceanului

O lacrimă sunt toată şi-mi e cât un ocean,
dar o ascund în mine, o strig într-un neant,
la ce bun năruirea de munte c-un vulcan,
când viaţa trece-n grabă cu zâmbetul razant?

Privesc nemărginirea de siberii mute
şi cu angoase oarbe mă cert adeseori,
mai strigă-n mine cerul dar cine să-l asculte?
Îmi mor delfinii-n mare odat' cu primii zori.

Nu vei găsi lumină, fără de voie-am stins
ultima feştilă din amintiri cu veri,
nu mai găsesc magia ninsorii-n necuprins
şi nu mai văd limanul de munţii cu poveri,

Aşa că voi ruga icoanele să-mi ţină
o linişte cât marea. Când privesc 'napoi,
nu-i nime vinovat şi nu cat nicio vină,
aşa a fost să fie destinul între noi...