În cupa veşnicului chin

De câte ori veni-voi am să-ţi plec,

rămânerea-i un avatar de praf,

dar nu îţi voi lăsa un epitaf

şi n-am să uit răspunsu-ţi scurt şi sec.

Să nu mă-nvălui în mister, nu-ţi sunt,

ţi-am pus în palma gândului noian

de vise pribegind spre tine-n van

care-au pierit cu iz de dor mărunt.

Turnurile aveau ceva firesc

în ele, răstignite, epoci vechi

în care foc şi apă sunt perechi

dar algoritmii nu mi-i  amintesc.

De câte ori pleca-voi am să-ţi vin,

rupturile m-apropie mai mult,

când vine toamna frunzele-ţi ascult

foşnind în cupa veşnicului chin.

De câte ori m-alungi e un măcel

de brume, de rugină, de ceva

ce-ascunde toamna ta în toamna mea,

sub cerul de rubin, în brumărel.