ce-au pus rugile-n cruci să ne chemăm părinţi
e naşterea dintâi în lumea fără grai
în care înger eşti, în care, tată, stai.
Cu mâini prea trudite, dus o vreme, poate,
eşti ca o lumină în spic, şi de toate
câte-ai ştiut să-mi laşi prin faptă şi cuvânt
le-am făcut iubire de glie, de pământ.
În iarna prea aspră, coborâtă-n tine,
îţi alergam prin gând, pe câmp şi coline
ce-ţi zăream în ochii plini de dor de cerul
din care fulgii mari te-nsoţeau cu lerul.
Când prea străine căi mă sorb într-un neant
şi mă agăţ de-un ciot fără niciun liant,
istorii vechi şi munţi spre tine mă poartă
şi-mi este-atât de dor să desenăm o hartă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu