Cerbul

‘Nălţimile de linişti

stăpâne în păduri,

agonizând pe mirişti,

revarsă-n lupii suri

o iarnă oarbă – mută;

se-apropie tiptil

şi sperie o ciută

un vânător abil

ce-n carnea lui vârtoasă,

c-un demon zvârcolit,

c-o aripă vântoasă

cerboaica a ochit;

ea vede poarta-n care

dintr-un senin azur

străluce ca un soare

al cerbului contur;

poiana-nfăşurată

în ochi de abur trist

se-ntunecă deodată

şi-n piept colindă chist

ca piatra fumurie

bătută de arini

cu frunza vineţie

şi-i coace-n gură spini;

în clipa nepătrunsă

de ţeava negrei morţi

se-apropie (ascunsă

în umbra unei sorţi)

de trupu-i tremurând,

visând Laponii verzi,

o-nvâluie în gând,

şoptindu-i: „să te pierzi!”...

o rază ce străpunge

prin lacrima-i de foc

un brâu de cer ajunge

şi-o ţintuieşte-n loc;

au curs milenii, poate,

câţi pui de cerb au nins

din gurile de şoapte

spre ochiul necuprins;

cerboaica-n munţi, topită,

zăpezile-i sunt scut,

căzu în loc zdrobită

când pocnet cunoscut

opreşte-n mers toţi brazii;

un fâlfâit nebun

se-nfruptă-n carnea prăzii

şi sângele-i preabun

în şipot se răsfrânge

prin sclipete de nea,

cerboaica dinţii-şi strânge;

în zboru-i, o drepnea,

s-a rătăcit şi-un ţipăt

cuibări-n grumazul,

din care doar un hlipăt

sună ca olmazul;

durerea-i se îngână

c-un clinchet de argint

din pântecul ce până

în vară-i stă alint...

15.12.2012