‘Nălţimile
de linişti
stăpâne în păduri,
agonizând pe mirişti,
revarsă-n lupii suri
o iarnă oarbă – mută;
se-apropie tiptil
şi sperie o ciută
un vânător abil
ce-n carnea lui vârtoasă,
c-un demon zvârcolit,
c-o aripă vântoasă
cerboaica a ochit;
ea vede poarta-n care
dintr-un senin azur
străluce ca un soare
al cerbului contur;
poiana-nfăşurată
în ochi de abur trist
se-ntunecă deodată
şi-n piept colindă chist
ca piatra fumurie
bătută de arini
cu frunza vineţie
şi-i coace-n gură spini;
în clipa nepătrunsă
de ţeava negrei morţi
se-apropie (ascunsă
în umbra unei sorţi)
de trupu-i tremurând,
visând Laponii verzi,
o-nvâluie în gând,
şoptindu-i: „să te pierzi!”...
o rază ce străpunge
prin lacrima-i de foc
un brâu de cer ajunge
şi-o ţintuieşte-n loc;
au curs milenii, poate,
câţi pui de cerb au nins
din gurile de şoapte
spre ochiul necuprins;
cerboaica-n munţi, topită,
zăpezile-i sunt scut,
căzu în loc zdrobită
când pocnet cunoscut
opreşte-n mers toţi brazii;
un fâlfâit nebun
se-nfruptă-n carnea prăzii
şi sângele-i preabun
în şipot se răsfrânge
prin sclipete de nea,
cerboaica dinţii-şi strânge;
în zboru-i, o drepnea,
s-a rătăcit şi-un ţipăt
cuibări-n grumazul,
din care doar un hlipăt
sună ca olmazul;
durerea-i se îngână
c-un clinchet de argint
din pântecul ce până
în vară-i stă alint...
15.12.2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu