Când tu îmi creşti

Când umerii-mi coboară într-un adânc de lac
tu îmi creşti din ei doi nuferi albi zglobii
ei se deschid la fiecare clipire a ochilor tăi
vorbindu-ţi despre pacea aşezată în ei 
când îi ţii în palme 

Când ochii-mi coboară la rădăcini de sălcii
tu îmi creşti din ele ramuri mlădioase
în legănarea lor stârnită de sosirea ta
ele îţi vorbesc de liniştea ce le cuprinde 
când le mângâi cu mătasea apei tale 

Când cuvintele mi se împrăştie ciulini

în bărăganul însetat
tu îmi creşti printre ei florile de câmp
prin parfumul lor văd zarea femeii curcubeu 

În concluzie

când şinele mele ruginite s-au intersectat cu gara ta
(placată cu pietre „dedicato a Gaudi")

am descoperit că iluminarea poate pleca din mlaştini
(am văzut eu şi în pânzele lui Monet)

că salcia nu e doar o pleată în vânt
ci o punte pe calea căutărilor

că simplitatea e un miracol

chiar şi la margini de drumuri

(dacă are parfum de lavandă)