în sarcofagul ei din toamna fără glas,
mai ţine, într-un colţ, de buză, obosit,
o rimă şi-un verset, în şir pe un extras.
Rotiţele de ceas îşi prind arama-n zimţi,
se arcuiesc în ploi, copacul muşcă-n plin
azurul sângeriu... şi-n rădăcină simţi
iarna-nstăpânită puţin câte puţin.
O frunză fremătând tresaltă prin decor
şi crivăţul, de braţ, o-ntoarnă în pământ;
ultima foşnire, când primul trecător,
a strivit sub talpă şi ultimul cuvânt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu