Noduri

Poate iubirile se nasc pentru o pace-n infinit,

dezlănţuiri de nori pe cer în inimile de granit;

poate ajungerile-n ţărm, lovindu-se-n cuvinte reci,

petrec un timp de agonii în rătăciri şi-atunci îmi pleci.

Poate iluziile sunt cuţite-nfipte-n stropi de ploi

şi nu mai ştiu culoarea ei, a dragostei crestată-n sloi;

poate-n străfund oceanul e despletitor de vechi poveşti,

titanii cresc în palma mea cu zborul gândului că eşti.

Poate că sunt delfinii mei cu veri pierdute-n neştiut,

dar ochii tăi sunt liniştea ce-o caut mult, de prea demult;

poate-am văzut şi n-am ştiut că ploaia ta e un sărut

sosit pe clape de pian ca veşnicia la-nceput.

Poate apusul meu e scris în cartea fără file

îngălbenită-n rafturi vechi de lacrimi inutile;

poate-i iubire şi nu ştim de câte ori trecut-am poduri

nedezlegându-ne de trup, din vremi apuse, noduri.

Poate e-n noi atâta pace şi suntem prizonieri în veci

unei iubiri cât infinitul, să nu mai plec, să nu mai pleci;

poate m-aştepţi când te aştept şi rătăcim la poli opuşi

dar ştiu că eşti albastrul meu şi ochii mei acolo-s duşi...