După clipe

Într-o veşnicie două picături
Pe oceanul astăzi, încă, neumblat
Prinse în capcană între armături
Anotimpul nostru pieptul şi-a umflat.

În cimentul nopţii, sol amăgitor,
Ne striveşte, poate, ultima redută.
Te-am pierdut, iubite, pe un vechi Alcor
Fără nicio roată în viaţa cusută.

În tăcerea mea îmi doream să vii,
Un abecedar am fi inventat;
Frunza de pe ram vrea să îi mai scrii
Cum va fi, din nou, clipa ce-a plecat.

În tenebre cercuri disimetric, visul
Încă se curbează într-un mod bizar,
E planeta goală, am văzut abisul
Când ai luat lumina din ultimul far.

Câte clipe crude azi mi te răpesc!
Cine-mi fură glasul când strig: „te iubesc!”?