Între picături de veac

 În fibre podul înspre tine
 are secunde fără timp,
 din care capăt noaptea vine
 și când lumina e-n răstimp?
 
 Permisii trec în stol de fum,
 ferestre mari adună ploi,
 cuvinte reci mă dor şi spun
 că ziduri cresc pe rând în noi.
 
 Căţărători mai ştim tăceri
 urcate-n cer pe scări de vis,
 aproape eşti şi nicăieri,
 te regăsesc pe-un val nescris.
 
 Mai colorezi un strop şi pleci,
 îmi sufli praf de stele-n nori,
 de câte ori în cuburi reci
 mă-nchid spre noi şi-apoi te dor.
 
 Infernul iar a curs pustiu
 peste copacii mistuiţi,
 adoraţi într-un târziu,
 înc-un veac să fim iubiţi.