Răpciune

Toamnă arămie
să îmi spui tu mie
câte mere coapte
ţi-au trecut prin şoapte,
câte perje moi
te-au iubit în ploi,
câte tinghirele
trecute-n inele
şi câţi struguraşi
zemuiesc sub paşi?

Frunza te-ambrăcat
la bal ai plecat
luminos răpciune
inima-i tăciune,
ochi de căprioară
scutură din fiară

scoarţele pădurii
dezvelindu- ţi nurii,
cu sânu- ţi livadă
pleci ca o naiadă                                                             
iei cu tine mură
coapsa îţi tremură,
trupul tău mlădiu
iris argintiu,
părul tău din soare
întrupat în floare.

De-ai trecut prin lan
ţi-oi da un olan
să îmi spui ce faci
cu pierduţii maci
că iubitu-i dus
colo, prin apus
şi îmi e răcoare
palidă cicoare,
mă trimiţi în brume
şi eu n-am cui spune...
 

                                                                                Franz DVORAK In the Orchard 1912

 

Visez la tine

Prin foşnete de frunze, prin glasuri de izvoare,
Suflarea mea se pierde mereu iscoditoare.
Auzul mi-l incântă al păsărilor cânt.
Privirea-i aţintită spre umedul pământ.

De-asupră-mi ceru-albastru, în juru-mi numai ceaţă,
Din norii cenuşii, cascade reci de gheaţă
Se sparg în mici fărâme pământul atingându-l.
La tine draga mea sunt dus mereu cu gândul.

În orice adiere a vântului de vară
Îţi văd chipul frumos, cioplit parca din ceară.
Şi-n orice fremătare a frunzelor stelate
Al inimii tău puls l-aud cum tainic bate.

Şi când se lasă noaptea, iar stelele sclipesc,
Visez numai la tine cu chipu-ţi îngeresc.
O palidă lumină mai pâlpâie mocnit.
Rămân cu-a mele gânduri, cu chipu-mi împietrit.

de Maniceanu Valentin

2006-09-02  

Ce toamnă... ce lunec...

Ce toamnă albastră şi toarnă
povestea iubirii în matcă,
o-ncuie pe veci între scânduri
şi-o lunecă râul pe lotcă

Ce toamnă verzuie şi-nchide
vechi amintiri între muguri,
le pierde spre iarnă cu sănii
ce lunecă renii în ruguri

Ce toamnă-arămie legându-şi
de lebede albe plutirea,
chemările surde ce lunec
în infinituri venirea

Ce toamnă de struguri mustind
ca rănile noastre de foc,
din vinul durerii vor bea
poeţii cu pană şi toc

Ce toamnă-n pădurea damnată
cu freamăt de frunze-n stejari,
cu banca ce soarbe o rază
din ochii rămaşi solitari

Ce toamnă... ce lunec...

Nu te ştiu, dar cum se face?

Stolurile verzi pe umeri
Unduiesc în plete grâu
Tu eşti lan adus de îngeri
Zeilor le treci de brâu.

Eu eram copac în floare
Braţele-mi se tot lungeau
Mă iubeau fluturii-n soare
Mierlele din zori cântau.

Nu te ştiu, dar cum se face
Că te simt de ca şi cum
Ai fi pâinea când se coace,
Iară eu sunt jar şi scrum?

Din copacul de pe dealuri
Jarul său te coace-n van
Pentru alte guri pe maluri
Când e toamna copt un lan.

Geaba-nviu şi geaba mor
Ramurile mele-albastre
Te-ar cuprinde-aşa uşor
Însă tu eşti printre astre.

Nu te ştiu, dar cum se face
Că te simt de ca şi cum
Ai fi pâinea când se coace
Iară eu sunt jar şi scrum?

secret garden

macul

Cu toate verile din piept - fierbinţi

Un ultim călător prin seri albastre,
Cu semafoare verzi din timp în timp,
Între oranj - tramvaiele sihastre
Îşi caută al cincilea-anotimp.

Când felinare ard sub lună plină,
Pe stradă însoţind castani şi tei,
Zăresc petalele cu "o să vină"
Şi buzele şoptesc: "sunt pe alei".

Foşnesc de-aiurea adieri prin frunze,
Arama le-a cuprins şi trec de veri,
Se-nghesuie la piepturi de peluze -
Ploaia le-aruncă-n drum spre nicăieri.

Aş vrea să contopim pierduta noapte,
Rătăcitori ca doi delfini cuminţi,
Cu cerul de pe stânci umblând pe poante,
Cu toate verile din piept - fierbinţi...

Chemări uitate

Pământul mistuit de veri toride
Îşi cheamă ploile a toamnă-n curând,
Aşază în cosiţe brume pe-un gând,
Coboară frunze noi şi mor pieride.

Cerbii ascunşi în umbre de oceane
Îşi cheamă ciute la căderea lunii,
Din lunecări de râuri precum hunii
Aburcă lin spre ceruri în baloane.

Se mai aud chemări înfiorate
Când nuferii se-nchid. Eu îi ascult.
Când lebede şi lacuri sunt departe
Se răsuceşte râul spre mare-n tumult.
Când mărul de parfumuri se desparte
Tu nu mă chemi şi m-ai uitat demult.

Te-am întrupat

Te-am întrupat în zarea mea albastră
Să-mi luminezi în zorii zilei chipul,
Să încălzeşti în marea mea nisipul,
Oriunde-aş fi să nu mă simt sihastră.

Te-am întrupat în cetina tot verde,
Unde uitări au fost cândva uitate,
Unde sperări mai pot a fi sperate
Şi iernile-n pustiuri s-ar mai pierde,

Te-am întrupat de aur o gutuie
Să te privesc în mistuirea iernii
Şi-aroma ei să-mi dea, atunci când nu e,
Parfumul tău în coaja-mi rece-a cărnii.
Te-aş întrupa să-mi fii de-argint statuie
Să-ţi dau viaţă-n orice fapt al serii.

Rondel cu plastilină

Ai modelat din plastilină
Femeia-vis, ca pe-o liană,
I-ai pus în mână o diană
Şi în cealaltă-o mandolină.

I-ai dat scânteie de felină
Şi împletiri ca de codană,
Ai modelat din plastilină
Femeia-vis, ca pe-o liană.

Retina ei, foaie velină,
Ai scris-o cu o dulce pană,
Din filigran ai scos savană
Cu deluşoare şi colină
Ai modelat din plastilină...

Iubirea făr’ de-arginţi

Linii infinite se întindeau pustii:
Câmpiile aride, prea ‘nalturi azurii,
Deşerturi toride mai şerpuiau verzui,
Tronau încolăcite în jurul trupului.

Marea vâlvătaie chiar mistuia un cer,
Cu mersul pe şenile, şi suflet de arcer
Doar visări senine printre delfini cuminţi
Aduceau o ploaie ‘n iubirea făr’ de-arginţi.

Când azurul tandru coboară-n sahare,
Se îmblânzesc leoaice, aşezând culoare
Nisipu’-l preface în păduri virgine
Flori dulci de palisandru în cozi cabaline.

Din cuvinte simple mările dezbracă
De hainele triste şi le face arcă,
Adunând ariste, risipind cu maci
Câmpurile umple cu vii păduri de fagi.

Cu mirări spre tine mă-ntreb dacă va fi
Un ceas în infinituri din câte pot iubi,
Să cobor din visuri verile fierbinţi,
Zăpezi topind în mine iubirea făr’ de-arginţi!

:) let it be!

Cântând despletiri

Hai, opreşte timpul, ora să mai tacă
S-auzim doar şipot în piepturi de cai,
Să-ţi aud chemarea. Glasul tău e, parcă!
Şi plesnesc bobocii, e ca-n luna mai.

Întâmplă-se viaţă, în cercuri de ape,
Grădini dezvelite şi frunze-n plutiri!
Ai vrea să ne fim tu pian şi eu clape,
Iar vântul şi marea cântând despletiri?

Hai, opreşte ceasul, timpul în orbire
Să citească-n stele şi  în Ursa Mare -
Unire de ceruri, ca într-o nuntire
Pe Calea Lactee - noapte cu soare.

song of my soul

Uitând

Ţi-ai uitat la mine mure:

Ochii tăi două sclipiri,

Mi-am uitat mâna-n pădure:

Părul tău cu azuriri.

Ţi-ai uitat la mine fragii:

Buze încă neculese,

Mi-am uitat privirea-n fagii

Gândurilor ne-nţelese.

Ţi-ai uitat la mine teii

Cu-a lor frunză-nmiresmată,

Mi-am uitat haina femeii

Pe o lună neumblată.

Ţi-ai uitat la mine spice

Coapte-n vatra inimii,

Am uitat ce ne mai zice

Toamna când vin strugurii.

Îţi mai aminteşti ceva,

Îţi mai aminteşti de noi?

Când treceam prin iarna grea,

Drămuind stropii din ploi?

Vino-n crâng să mai tocmim

Ce la mine ai uitat

Şi uitând să ne iubim,

Să-ţi iau chinul ce ţi-am dat.

Şi-n rocada noastră mică

Prinsă-n valuri fără noi

Să găsim o un timp, adică

O secundă pentru doi.

Sentimentele sunt noi

Mă-ncălzeau sub pleoape raze

De sub ceţuri, printre nori,

Erau singurele oaze

Stânca şi-un copac cu flori.

Sub  o salcie pletoasă,

Într-un parc plin de antren,

E o lebădă spumoasă

Ce pluteşte pe-un catren.

Ea stă singură şi-aşteaptă

Pe o bancă-ndrăgostiţi,

Să audă-n taină-o şoaptă

Aşa, ca-ntre vechi iubiţi.

Se zăresc în depărtare

Două siluete moi,

Sub castanii duşi de floare

Sentimentele sunt noi.

Merg agale şi sunt prinse

În balans de sărutări,

Felinare sunt aprinse,

Luna vrea îmbrăţişări.

floare de mai

sad violin

Rondel cu vopseluri

Ne dizolvăm ca apa, în vopseluri:
Când eu sunt galbenă, tu eşti senin,
Când tu eşti verde, eu sunt tot carmin,
Ne mai zărim prin fante şi creneluri.

Apoi ne punem tocului cerneluri,
Ne cufundăm în lacul opalin,
Ne dizolvăm ca apa, în vopseluri:
Când eu sunt galbenă tu eşti senin.

Atingere în vârfuri de peneluri
Când modelăm spirale-n caolin
Şi, iar, pierduţi în solul alcalin,
Ne regăsim pe scoarţe, în caneluri.

Ne dizolvăm ca apa, în vopseluri!

Nisip

Firul ierbii tace, nu te-a mai văzut,
Am numărat şi fulgii-ntr-o ninsoare,
Au fost magnolii şi cireşii-n floare,
Trei Odisei şi înc-un an să fi trecut.

Din rafturi pline muguri lăcrimează,
Copacul tău şi-a-ntins mister sub boltă,
Oceanele de maci inundă-o holdă
Şi pinul alb amoru-şi confesează.

Tăcut eşti ca o părăsită gară
În care trenul roşu stă în haltă,
Clipeşte galeş ori abia tresaltă
Şi a rămas nisipul dintr-o vară.

Rondel cu molii

Mă însoţesc adeseori cu molii!
În drumul nostru plin de levănţică
Am între ele una cuminţică,
Straşnic înfiptă-n cânepa din ţolii.

Se-ascunde-n garderobă, printre folii,
Ori zburdă între cărţi şi când mi-e frică
Mă însoţesc adeseori cu molii
În drumul nostru plin de levănţică.

Zeificând mai vechi melancolii
Cobor cortina calm, abulică,
Dezbrac uzata haină stoică
Şi mă îndrept spre noi filosofii.

Mă însoţesc adeseori cu molii! 



dupa o idee de Octavian Paler - Calomnii  mitologice

Atemporal

Un înţeles atemporal aduce moarte.

Secundele-necate-n mări îmi plâng,

Tăcerile de plumb - coperţi pentru o carte

Şi-o vară în reluări ca anticarul strâng.

Îmi cântă clopoţei apoi m-atacă molii,

Nu mai sunt eu însămi, nu mai stiu...

Acopăr fluturi mov în mii de folii

Şi tot aşa mă simt: că am să-ţi fiu.

Pe rând se derulează imagini de mister:

Dansând cu tine valsuri în iarba de splendori,

Îţi trec mâna prin păr, ne-acoperim c-un cer,

Apoi scriem istorii din zori până în zori.

Credeam că ştiu ce-i chinul şi durerea,

Pedepse pietruite credeam c-am ispăşit,

Dar visul şi speranţa, încă, au puterea

Ca marile iubiri: nu vor să ia sfârşit.