Ce toamnă... ce lunec...

Ce toamnă albastră şi toarnă
povestea iubirii în matcă,
o-ncuie pe veci între scânduri
şi-o lunecă râul pe lotcă

Ce toamnă verzuie şi-nchide
vechi amintiri între muguri,
le pierde spre iarnă cu sănii
ce lunecă renii în ruguri

Ce toamnă-arămie legându-şi
de lebede albe plutirea,
chemările surde ce lunec
în infinituri venirea

Ce toamnă de struguri mustind
ca rănile noastre de foc,
din vinul durerii vor bea
poeţii cu pană şi toc

Ce toamnă-n pădurea damnată
cu freamăt de frunze-n stejari,
cu banca ce soarbe o rază
din ochii rămaşi solitari

Ce toamnă... ce lunec...