Să îţi fiu cu totul ţie

Vrei, iubite, pe la prânz, sâmbătă să îţi arăt
Cum e primăvara asta, cum aş vrea să te desfăt,
Cum plesneşte-mbobocitul fir de frezie-n buchet,
Ce parfum are zambila şi ce am pentru banchet?
Norul alb îţi va aduce o misivă, n-ai ce pierde,
Vreau să îţi arăt fereastra, undeva, în Casa Verde!

Vrei, iubite, mai pe seară, să te duc într-o pădure
Să culegem ghioceii, să ne bucurăm de mure,
Să-mi arăţi cum ştii atinge strunele, şi mandoline
Să ne cânte pe crenguţe, şi cu degetele-ţi fine
Să îmi prinzi floarea iubirii în buchetul de amor
Şi festinul să înceapă ca-nceputul: mai uşor,
Cu o-mbrăţişare tandră să te ţin pe după gât
Cu o mână, şi cu alta să te mângâi, şi atât
De aproape să ne fie frăgezimile din rodii
Încât buzele să ardă, să se-amestece în zodii,
Să-ţi pătrund până în sânge şi cu limba ca un bici
Să îmi lepăd în abisuri haina veche de arici?

Vrei, iubite, când e luna mai lucie, pe-nnoptat
Să-mi arăţi cum urlă lupul când e mai înfometat,
Sfâşiind cu gheara, dinţii veşmântul meu mătăsos
Tu să-mi dai urletul lunii, eu să-ţi dau glasul duios
Şi-mbrăcându-mă cu haina-ţi albă, aspră şi zurlie
Să îţi fiu cu totul ţie albă, caldă şi nurlie?

Să-ţi fiu apă, tu văpaie

Dacă mă iubeşti să-mi vii pe terasa unui vis
cu-a ta flacără în piept, sus, în arcul din Paris
să te-aşez bijuterie peste inima-mi albastră
clopoţel de-argint sub piele, vino tu, din toamna noastră.

Dacă dragostea învinge fluturii se fac pâraie,
să pui fruntea ta pe sânu-mi, să-ţi fiu apă, tu văpaie,
candelabrele să cânte în lumini de lumânări,
noi topindu-ne ca ele să visăm grădini de flori.

Dacă noaptea asta vine cu amorul pe sub pleoape
să mă-nlănţui cu săruturi, să îmi fii cât mai aproape,
să ne cheme zorii-ntrânşii, plicisiti de-atâta rouă,
să vânăm în iarba verde fluturi albi si vieţi vreo două

Două inimi

În pădurea luminată de albaştrii ochi de lup
Două inimi arcuite, aruncate-n alba nea,
S-au topit ca ceara-n rugă şi cu triste mâini îşi rup
În bucăţi râul de lacrimi ce în albii se-aduna.

Cornul lunii se agaţă de un urlet vioriu,
Două inimi sângerează, vântul macină petale;
Se închid îmbrăţişate roze-n straiul rubiniu
Pe-o tulpină fără frunze şi cu spinii peste zale.

Brazii îmbrăcaţi de nuntă ţin o trenă de regină
Două inimi urcă munţii, le răsună-n cale struna
Valsului crestat în coapsa dimineţii ce-o să vină
Când se scrie-n bob de rouă că atunci vor fi doar una.

Ploi de liliac

Era-n primăvară, cu poarta înspre rai,

Cu norii albi căzuţi în insule, pe lac,

De vântul se-nteţea, în coamele de cai,

Petale violet zburau... de liliac.

Când vară îmi era şi norul violet

Mă-ndemna sub lună: „aşteaptă-mă, te plac!”,

Eu pictam răscoale de flori pe şevalet

Şi-aveam pe nurii albi parfum de liliac.

Acum, înspre rubin, când toamna mi-e târziu,

Cu restul de amor nu ştiu ce să mai fac...

În zilele senine e norul plumburiu,

Inima-mi tresaltă la mov de liliac.

Am fire de argint în păr înmugurite

Ce-am să mai caut azi? Mă-nchid în cuib şi tac!

Dar buzele-mi de foc simţindu-se-oropsite

Mă-ndeamnă către parc în ploi de liliac.

Al cincilea-anotimp, între scrisori de-amor,

Îmi stă pe un tapet, ca un desen sărac.

O! Noaptea cât mă dori! În stele cât te dor?

Ne regăsim uimiţi prin flori de liliac...

sunt norul alb

duminica cerul se odihneşte
soarele îi spune poveştile de peste timp
cu cele triste cerul naşte nori cenuşii
atunci sunt ploaie şi-mi iubesc pădurile
pe frunzele copacilor mi-e drumul
ţin calea prin râu
să ajung în mare
acolo inima mea bate veşnic în inima ta
toate suspinele de dor sunt valuri
la ţărm lacrimile devin pietre
nemuritoare
mângâiate de soare


duminica cerul se odihneşte
soarele îi spune poveştile de peste timp
cu cele vesele cerul naşte nori albi
e zâmbetul lui şi eu sunt un nor alb
razele soarelui îmi sunt leagăn
adierea vântului mă duce printre alte zâmbete
o horă a veseliei bucură cerul
atunci, mărinimos, cerul ne dăruieşte câte ceva
eu îi cer o hartă să călătoresc spre inima ta
e un drum colorat cu flori de câmp
udat cu apa de izvor
prin ochi de ciute cutreieră păduri
în capăt ţărmul
norul alb - pescăruş solitar pe stânca veşniciei
în liniştea ei marea-şi trimite la ţărm
valul
mângâiat de soare

duminica cerul se odineşte
norul alb e zâmbetul cerului
când soarele spune poveşti de iubire

sunt norul alb

Cuvinte şi propoziţii

Cuvinte dulci nici azi nu am venit să-ţi spun,
mi s-a părut că ieri mi le-ai pierdut pe drum
şi că-ntre noi s-au pus hotare de ninsori,
că orişiunde merg atâta ştiu: "mă dori"!

Petale de cuvinte nici azi nu ţi-am trimis,
mi s-a părut azi-noapte c-aievea era-n vis
şi nici nu mai cunosc de-i noapte sau e zi,
nici nu mai văd copacii de s-or înfrunzi.

Şuviţe de cuvinte nici astăzi nu am scris,
am scrijelit în ciorne ca-ntr-un adânc abis;
tot plec de-acasă-ntruna şi mă întorc apoi,
nu ştiu unde mi-i locul: cu-ai mei sau pe la voi?!

Am pus în calendar felii de noi cuvinte,
un scrabble fără "words"; nici nu-mi aduc aminte
ce fel de propoziţii se pot compune cu:
iubind, iubit, iubite, iubesc, eu, te, şi, tu...

"râu erai"

Dragostea e...

Dragostea e o cireaşă, când se-apropie de tort,
Se-nfioară când e mută frişca în al ei suport.
Sâmburele mai strănută în arome de migdale,
Nu prea ştii în care coajă stau seminţele amare.

Dragostea e o zambilă, când e bulbul pârguit
În pământul primăverii, pe sub gene frăgezit.
Din sărutul cu zăpada mugurii îşi iau culoarea,
Nu prea ştii când ofilirea îi grăbeşte-n moarte floarea.

Dragostea e o chitară, când pe strune pana ei
Pune farmece-n acorduri şi la ţărm ridică zmei.
Uneori se rupe-o coardă şi în lacrimi cheia sol
Nu o vezi că se îneacă şi mai cântă doar bemol.

Dragostea e diamantul şlefuit de bijutier
Cu ardoarea şi lumina inimii cu ochi de cer.
Nu ştii dacă strălucirea ţi se dăruie-ndeajuns,
Ori dispare în pădurea tainică, de nepătruns.

Dragostea e simfonie, între inimi legământ,
Armonie de pasteluri, sunete şi un cuvânt.
Nu ştii când e anotimpul pentru menuet sau lied,
Afli doar când e allegro sângele, şi eşti candid.

..............................................................................

Dragostea e un picamăr, sfredelindu-mi inima
Când iubesc fără speranţa că te poate invada.

Mărul, frunza, portocala...

Vin ca mândra pe cărare,
Legănată-n ploaie vin!
Ca să-ţi dau o sărutare,
Ca să-ţi mângâi părul fin.
Iau cu mine portocale
Neumblate de un veac,
Tu aşteaptă-mă de vale
Să m-ajuţi să le desfac,
        Ţi le dau de leac!

Vin femeie peste dealuri,
Alergând sub soare vin!
Să ne unduim în valuri
Şi-n parfumul tău de crin.
Iau cu mine frunza toamnei,
Arămiu-i stă podoabă.
Mă aşteaptă, pune foamei
Frâie libere, degrabă,
         Nimeni nu mă-ntreabă!

Vin ferice, zâmbitoare,
Ca un ler într-un colind!
Ca să aflu de mai are
Sens fiorul când m-aprind.
Iau cu mine mărul care
Coptu’-s-a peste măsură,
Tu m-aştepţi la lumânare,
Vin să te sărut pe gură,
           Vin fără trăsură!

Topindu-ne prin noi fără-ncetare

Mai am un secol de-amintiri celeste
Pe rug urcate, într-un colţ de stea,
Să-mi fii tu râu atâta timp cât este
Albastră şi pustie marea mea.

Să-mi vii pe cale din păduri virgine
Cu primăveri culese dor cu dor,
Cu lăcrămioare de prin văi când vine,
Cu mângâiere, vântul călător.

Să-mi fii tu cântul pe o strună nouă
Cu un mănunchi de fragezi ghiocei,
Pe un tango înflăcărat cu două
Cuvinte să îmi spui că iar mă vrei.

Mai am dorinţa vie-n infinituri
Să te cuprind necontenit în mare,
Să ne sfârşim cu zorii-n nesfârşituri,
Topindu-ne prin noi fără-ncetare.

Cu petale și parfum de crin

 Două crisalide și o vară
 din colindul florilor de mai
 s-au oprit aievea într-o seară
 în petala macului din rai.

 Două crisalide într-o cupă
 s-au aprins văpaie și-au ținut,
 ochi în ochi, tot universu-n pupă,
 secole-au trecut într-un minut.

 Două crisalide se topesc
 în oceanul necuprins de zări,
 împletite într-un arabesc
 pan'ce fluturii ies din mirări.

 Două crisalide țes cocon
 din mătasea cerului senin,
 răstignite-n frunze de eon
 cu petale și parfum de crin.

Când tu iubeşti mă nemureşti pe mine

Ţi-ai pus în drum spre inima senină

Munţi de poveri cu porţile înalte,

Copaci setoşi cu seve în tulpină

Şi fir cu fir ai ridicat cetate.

                   

Nici nu mai ştii de umbre atârnate

Câte iubiri te-au nemurit vernal,

De-atâtea ori le-ai stăpânit şi poate

Că ai visat festinul epocal.

Dar nu te-ai prins în hora nemuririi,

Ai strâns pe rând perle şi diamante

Şi cântul tău trimis din cornul lunii

A luminat versetele andante.

Cocorii tăi din temniţă mă cheamă

Şi zborul lor mi-e cer peste coline,

Priveşti timid prin gratii şi dai vamă

Când tu iubeşti, mă nemureşti pe mine.

Aşa frumos ningea

Aşa frumos ningea când te-am găsit

În mantia cu fir de viorele,

Cu fulgii mari cernuţi din cer spăşit

Râdeam în broderii de răcorele.         

Aşa frumos te-am strâns la pieptul meu

Parcă toţi copacii-au nins cu flori de măr,

Te-am mângâiat pe-obraz, pe păr, mereu

Slovele dansau în menuet uşor.

Aşa frumos pe gură-am pus cu dor

Buzele-mi calde cu cireşii-n floare,

Ţi-am strecurat timidă: “te ador”

Şi parcă că îţi eram dăruitoare.

Aşa frumos  prin zale-n alba noapte

Ne-am învelit cu luna şi ţi-am spus

Că vom pleca departe, mai departe,

Spre polul tău, din polul meu opus.

Aşa frumos ningea, că prin nămeţi

S-au copt versete în spice mari de grâu

Mirată, luna, ţese-n dimineţi,

Un punct spre soare, şi-n mare intră-un râu.