Ploi de liliac

Era-n primăvară, cu poarta înspre rai,

Cu norii albi căzuţi în insule, pe lac,

De vântul se-nteţea, în coamele de cai,

Petale violet zburau... de liliac.

Când vară îmi era şi norul violet

Mă-ndemna sub lună: „aşteaptă-mă, te plac!”,

Eu pictam răscoale de flori pe şevalet

Şi-aveam pe nurii albi parfum de liliac.

Acum, înspre rubin, când toamna mi-e târziu,

Cu restul de amor nu ştiu ce să mai fac...

În zilele senine e norul plumburiu,

Inima-mi tresaltă la mov de liliac.

Am fire de argint în păr înmugurite

Ce-am să mai caut azi? Mă-nchid în cuib şi tac!

Dar buzele-mi de foc simţindu-se-oropsite

Mă-ndeamnă către parc în ploi de liliac.

Al cincilea-anotimp, între scrisori de-amor,

Îmi stă pe un tapet, ca un desen sărac.

O! Noaptea cât mă dori! În stele cât te dor?

Ne regăsim uimiţi prin flori de liliac...