cât de adagio?

ştiu doar că un adagio poate extrage piatra din statui

cum ai extrage radicalul din pătrat

astăzi Lara mi-a împrumutat un pas de deux

tabloul prin care am trecut ca o nălucă printr-o hologramă

a trezit femeia din mine obligată să doarmă în veci

o ploaie torenţială de vară

lacul răscolit de vânt

salciile întinzându-şi braţele spre nicăieri

podul gol

şahiştii plecaţi demult

mi-ai fi văzut ploaia din păr

sânii ieşind din tricoul alb imprimat cu o căpşună ostentativă

am obosit, iubitule, să te strig

să-ţi caut paşii

chiar dacă te simt mereu sub tricoul ud

azi mi-am dat seama că te-am chemat în toate zilele săptămânii

dar nu m-am gândit până acum că totul începe luni

galezii spun că lunea e ziua cheie a săptămânii

Dumnezeu a creat pământul setos al câmpurilor mele

şi pe tine te-a făcut lumina ce mi-a separat himerele dintre cer şi pământ

femeile încep luni ţesutul cămăşilor pentru iubiţii plecaţi

ce se naşte luni va fi norocos şi sănătos

cred că suntem la un pas de blestemul smochinului

nopţile parcului ajută mult

aşa că

luni la prânz

îmi iau actorul preferat de braţ

şi te aştept în templul meu

nu mai am fire pentru cămăşi

ocarina

Quasimodo

îmi cârpesc obrazul
nu mai ştiu cum se aplică pentru că nu am avut ceva vreme
am un set
tot schimb la fiecare ocazie
am stârpituri găsite în lada cu vechituri din pod
am unele mascate gata de bal
pentru bucătărie-spălătorie-călcătorie îl păstrez pe cel din dotare
e prea obositor să mă transform

încă îmi dau cu stângul în dreptul
oricum nu fac diferenţa între ele
îmi lipseşte orientarea în spaţiu

îmi instruiesc actorii dimineaţa
sunt răzvrătiţi
plătiţi prost joacă doar piesele de duzină
răsfăţatul meu e acela care te iubeşte pe tine
un Quasimodo
prea boem uită să plece

la polul opus
Isolda
am izolat-o
nu-i mai dau roluri şi totuşi îl joacă pe al său perfect
de acolo din prăpastia ei
mai am câţiva actori abandonaţi în ciulinii bărăganului
scripcarii greieri abandonaţi prin grădină între firele de regina nopţii

actorii pentru sex au fost concediaţi
începusem să urăsc zeflemelele
pentru dragoste încă umblă năuci prin Notre Dame

piese jucate la infinit
actorii mei nu ajung în final
shogunii îi înlătură ca pe daymio
decapitându-i

aşa am pierdut
pe lîngă noţiunea timpului
raţiunea de a fi

mult prea ocupaţi actorii mei nu şi-au căutat
de fapt nici nu s-au gândit că ar avea nevoie
de piepturi pentru râurile amare de sub pleoape
le sunt de ajuns propriile albii
pentru batiste nu e nevoie de instrucţiuni de folosire

floarea de piatră

uneori îmi pare că scrisul înlocuieşte ceva
nedefinit
în adâncul apelor mele
păienjenişul ascunde pasiuni fierbinţi
acoperite straşnic
mă tem să le despletesc

nu vrei să crezi că eşti morfeul meu

noaptea s-a prelins amorfă printre gene
în întunericul oraşului
mi s-a făcut dor de banca tăcerilor mele
scrijelite
iarna când nămeţii se înălţau până în cer
şi credeam că pot să ajung la tine

port în poşetă o tabletă de ciocolată
ştiu că ai nevoie de "sentimente dulci"
am pus şi o cafea mare
ţigările... aruncă-le
să nu-ţi pierzi romantismul


nu înţeleg de ce intersectate... totuşi rămân paralele

printre zale
mătase de portulaca
în lumina nopţii ce vine

O zi noi doi

Din rătăciri am adunat

Crâmpei de zori. Un râu mi-ai fost!

O zi noi doi ne-am sărutat

Şi zborul iar avea un rost.

În adieri miresme dulci

Ne îmbiau ameţitor

Şi mâna mea, vedeam atunci,

În mâna ta plutind uşor.

O zi noi doi cu fluturaşi,

Prin iarba mov - aripe verzi,

Iviţi plăpând peste imaş

Cu inorogi să nu ne pierzi.

Primule mici, brânduşe vii

O zi noi doi am ajurat,

Sub cer senin am vrut să ştii

Că te iubesc şi-am tremurat!

O zi noi doi - un râu ai fost,

Te-a mângâiat un alizeu

Şi zborul iar avea un rost

Când s-a ivit un curcubeu...

oare

in God we trust

even if he isn't home

sa merg la preot spui
imi da canon sa spun rugaciuni in sir
le spun oricum
nu se materializeaza
se intareste doar credinta
fapt care ma tine legata de acelasi vis

un dascal imi va arata regula de trei simpla
dar nu va stii sa-mi arate de ce e simpla daca e din trei

un parinte va stii sa-mi aminteasca ce a facut el
dar nu are aplecare asupra sufletului
pentru ca sufletul sau este plin de sange

de cate ori intreb regizorul principal
nu stiu
nu imi da solutii
imi da doar putere
cred ca e surd, nu-mi aude strigatele
si orb, nu-mi vede crisparea
ori nu e acasa
ca nu-mi simte puzzle-lul ravasit

Ai vrea?

Aş vrea să-ţi fiu, într-o cafea,
De lapte - strop şi miere - pic,
Pe buza ta de catifea
Să mă topesc în gen epic.

Aş vrea să fiu caisei miez,
De sâmbur crud, să muşti uşor,
Din zori de zi până-n amiez
Colo în deal, în crânguşor.

Aş vrea să fiu pădurea ta
Să mă colinzi cu pas de ploi
Şi să-mi culegi nu-mă-uita
De-mi înfloresc pe sânii goi.

Aş vrea să fiu în munte râu
Să te cuprind în apa mea,
Cascadelor să nu pui frâu
Şi poţi gusta din imamea.

Ai vrea să-mi fii în păr un crin?
Mireasma ta, în serial,
Călătorind, să treacă prin
Amorul meu imperial...

Nu m-am gândit

Şi ţi-am promis, iubite, câte-n lună
N-am gândit că-i goală şi e rece
Cu praful ei se vântură nebună,
Când iubim prea mult ea vrea să plece.

Şi ţi-am promis atâtea câte-n stele
Că nici trei care mari dac-ai avea
Nu ţi-ar ajunge-un boţ de acuarele,
Doar cu albastru nu poţi colora.

Şi ţi-am promis o mare cât Sahara
Cu sarea ei sub pleoape de cireşi,
Cu scoicile ce ar struni chitara
Delfinilor din coasta ta aleşi.

Şi ţi-am promis tot cerul infinit
Cu zborul pân'la el şi înapoi,
Că osteni-vei nici nu m-am gândit
Să îţi arăt doar drumul pân'la noi.

Şi ţi-am promis atâţia zori de zi
Nu m-am gândit la gardurile nopţii,
Credeam că-i simplu şi aş putea sări
Prea ruginite-s lanţurile porţii.

Şi ţi-am promis plutire de-albatros
Deasupra mării tale-nvolburate,
Nu m-am gândit că-n adâncul meu pietros
Stau prea mari barajele-ndurate.

Nu-ţi mai promit nimic în ceasul mort
Mă gândesc la tine şi punctez poveşti,
Pescăruşii ţipă, Osho e un fort,
De ce nu m-am gândit la ce-ţi doreşti?

vrei să ucizi

vrei să ucizi  încetul cu încetul...
 probabil îţi va lua cel puţin tot atâta timp
 cât ţi-a luat să-mi invadezi celulele cu atomii tăi
un sfert de veac    
ai timp    
o capodoperă are nevoie de ceva zile    
ştii că e o artă să intri în inima unei femei  
 tu o stăpâneşti atât de bine
eu încercam umil să-ţi arăt  
poate prea umil  

capodopera este atunci când vrei să ieşi
din cordul prea larg de tine  
 eşti multiplicat în mii
îţi va fi foarte greu şi la urma urmei te vei ucide pe tine însuţi    
pe rând  
unul câte unul    
asta faci
te ucizi pe tine    
acolo eşti doar tu
câte unul pentru fiecare ceas care ne-a despărţit  
 nemilos  

nu uita să-ţi faci stocuri de ţigări  

şi nu, nu ştiu limba latină, am ştiut atunci, demult, acum am uitat tot

powerful

my father is my God
which never let me down my love
I don't know why 
I don't know if it is magic, mystic or mystery
I want to believe it is a gift
a special one

could I?

Cum pot iubite? Îmi pare un incest
Viol asupra trupurilor pure
Între copii ce-au stăpânit acest
Meleag de arşiţă şi pietre dure

Te văd plutind în mine şi îmi pare
Că imposibilul ce săvârşim
Se va sfârşi în caldă-nsângerare
Şi nu vom şti să mai plutim

Un OZN n-ar fi de-ajuns de mare
Să-mi ia din piept calupul de beton
Ce mă apasă fără îndurare
Strivindu-mă sub coaja unui ton

Nu mă-ntreba nimic şi vino deseori
În vechile pleoape eu te strâng
De ca şi cum aş smulge mătasea unei flori
Şi mâinile mi-aş frânge fără să le frâng

seif

sunt atâtea piedici atâtea diferenţe
de ambele părţi ale fluviilor noastre
cât nu are câmpul flori să poţi număra
însă
nu îmi doresc
să rămân singura care a ştiut ştie şi va ştii vreodată
că cifrul seifului din inima mea
se află în mâinile mintea şi inima lui
ajută-mă să-l deschizi

Anna ploii

tu floare de câmp atât de puternică să ţii în petale
lumina şi întunericul deopotrivă contopindu-le

tu floare de câmp atât de caldă să poţi aduce polii
spre sânul tău să-i transformi în fluturi stelari

tu floare de câmp parfumată curcubeie
arc peste timpul şi sufletele arse
ciulini pe care îi strângi la pieptul tău
precum o mamă care alăptează

de unde-ţi iei lumina când întunericul te apasă

de unde-ţi iei căldura când polii te sugrumă

de unde-ţi iei ploaia când pieptul tău oftează


nu-ţi voi ajunge nicicând dincolo de porţile inimii
dar sigur voi reuşi să împart din ceea ce mi-ai dăruit

Fluturi albi

Când noaptea-şi pune pe un umăr luna
Te chem şoptit să îmi vorbeşti de stele,
Tu laşi plutind misterul între ele,
Eu picur lacrimi una câte una...

Grădina darnică-mi întinde mâna
Cu-al lor parfum mă-nvăluie acele
Regine albe, ale nopţii perle.
Se despleteşte între noi cununa;

Sunt fluturi albi ce dau viaţă nopţii,
Eu te privesc prin ochii lor şi ştiu
Că-n toate anotimpurile sorţii
N-am să ajung nicicând într-un pustiu
Oricâte ziduri ar creşte-n faţa porţii,
Atâta timp cât mi-eşti un suflet viu.

Filtrul de ţigară

De-aş fi un filtru în ţigară

Să mă adori cum sorbi un fum,

Să mă cuprinzi de ca şi cum

Aş fi un flutur, într-o seară;

Să îmi arăţi cum se mai zboară

Din zorii albi crescuţi acum,

De-aş fi un filtru de ţigară

Să mă adori cum sorbi un fum.

Din rotocoale să apară

Oranj de flori, uşor parfum

Să te învălui ca şi cum

Ai fi un dor fără să doară.

De-aş fi un filtru în ţigară!

ceasuri oranj

 Annei, cu drag!

flori de câmp sub ploi -
poemele curg râuri
- mătăsuri oranj


te pierzi prin câmpul cu flori
te recunosc după şipotul ploii
îl porţi ca pe o eşarfă de mătase oranj
unduire
mlădierea ta e ca mângâierea adierilor
între două bătăi de inimă - o ploaie
între două tic-tac-uti - un deget pus pe răni albastre
radiezi
îmi zboară gândul spre livezi de portocali înfloriţi


ţi-am furat din florile de câmp doar sălbăticia
libertatea de a rămâne neîmblânzită
nu îmi plac ramele


poate că nu îţi înţeleg ploile
dar
se întreabă florile de ce plouă?
se întreabă câmpul însetat de unde vine ploaia?
primesc doar cu braţele deschise ceea ce li se dăruieşte
şi
cu două mâini stângi
dintr-o inimă cât ursa
mare
construiesc o scăriţă
să-mi înalţ firicelul spre tine

paşii mei se măsoară în raci şi melci
un pas de rac un pas de melc
un pas de rac un pas de melc

tu mă vezi doar atunci când racul mănâncă melcul

nu-mi fac bagajul
niciodată nu ştiu ce să pun în valiză
la ceasuri am renunţat demult

flori de câmp

speram să înţelegi că nu toate sunt pentru şi despre tine

ţie îţi dărui doar florile de câmp şi păstrez, încă, o monedă de argint

să găsesc fântâna în care să-mi pun dorinţa

nu există posibilitatea ca astăzi să-ţi pun în palme flori de câmp

iar mâine ciulini

ar însemna că sunt nebună

şi eu sunt nebună de tine

mărăcinii dispar în prezenţa ta

dar

am primit prea multe monezi găurite, uneori îmi place să le arunc înapoi trimiţătorilor

e ca un viciu straniu, unicul

eram convinsă că ai înţeles

nu mă privi prin fereastră de ca şi cum ai privi prin vizor

nu asculta traduceri mot-a-mot

numai în mine sunt sensurile cuvintelor mele

am propriul dicţionar

am încercat să te ascult, să mă bucur de ceea ce am

într-adevăr, mai mult ca oricine

am tot

doar că atunci când privesc spre mine

simplificând existenţa

văd câmp de marăcini

arşiţa bărăganului urcându-i spre cerul prea străin

ca un coşmar de care încerc să scap

dau frâu liber gândului

singur zboară spre tine

şi

deodată câmpul e plin de flori în bătaia vântului

cu tălpile goale alerg prin roua dimineţii

la capăt copacul veşnic înflorit aşteptând

ştii de zâna aceea a cenuşăresei

nu reuşea să îşi facă nici măcar un ceai pentru sine

aseară am umblat mult pe străzi întunecate

am încercat să iau în calcul probabilitatea

că voi deveni băutoare de bere, deşi nu îmi place, e amară

şi fumătoare, deşi mă îneacă fumul

nu ştiu de ce dar am impresia că voi împietri la uşa ta

cu bagajul într-o mână

şi ceasul acesta defect în cealaltă

doar pentru că un film de scurt metraj mi se derulează la nesfârşit

îţi prind uşor o mână în mâna mea

cu cealaltă îţi trec degetele peste buze

Rondul vântului

Cum te strecori şi treci ca vântul

Pantera mea de lung amor!

Mă porţi domol către tumultul

Învolburat ca un fior.

Ce amazoană-ţi prinde cântul

De felină răpitoare?

Cum te strecori şi treci ca vântul

Ca o apă vuitoare!

Sălbatecă, îţi fur cuvântul

Din buza ta de tigrişor,

Tu înconjori întreg pământul

Cu-arome dulci de merişor.

Cum te strecori şi treci ca vântul!

Soarele, vântul și gerul de Vasile Alecsandri

Trei calatori fantastici cutreiera pamântul:
Soarele splendid, gerul îngrozitor si vântul.

Unul da viata, altul da moarte, aparând,
Al treilea mângâie cu aripa-i, zburând.

Ei întâlnesc o fata, voioasa caprioara,
Ca soarele de vie, ca vântul de usoara.

Si-i zic: "Copila draga, alege din noi trei,
De vrei sa fii mireasa, pe care tu îl vrei!"

Românca le raspunde cu o vesela zâmbire:
"Sunt sprintena ca vântul, pe dânsu-l vreau de mire!"

"Cum? eu, lumina lumei! pe mine m-ai respins?
Am sa ma razbun la vara cu focul meu nestins."

"Cum? zice gerul aspru, m-ai departat pe mine?
Am sa înghet la iarna si inima din tine."

"Nu-mi pasa, mândre soare, de focu-ti arzator
Cât mi-a sufla în fata un vânt racoritor.

Nici de-al tau frig nu-mi pasa, o gerule de gheata,  
Cât vântu-n mezul iernii nu mi-a sufla în fata."

Val

De ce te mai caut prin stele
Când luna şopteşte-n aval?
De ce mai arunc peruzele
În vise cu singurul val?

Hai, vino şi adu-mi apusul
Sărutului meu răvăşit!
Hai, vino şi cântă-mi nespusul
Cuvântului meu copleşit!

Nu-mi spune s-aprind o făclie,
Stă jarul în pieptu-mi nestins.
Nu-mi spune că pleci în pustie,
Zăpezile nu m-au învins.

De ce nu te caut în marea
De toamne târzii şi de ploi?
De ce nu aşteaptă chemarea
Şi tristele veşti între noi?

Hai, mai vino cum ştii în amurg
Când luna te cântă-n caval!
Hai, mai vino când râuri îmi curg
Spre marea cu unicul val!

Androgin

 "... nu am găsit nici pastila iluminării, nici a mântuirii. M-am găsit în schimb pe mine, cu propriile mele umbrişuri şi iluminişuri"

De nu ar fi lumina - umbra filistină
În contopire cu-ntunericul obscur,
Încolăcită ca Apep, dar anodină,
Numai pe sine s-ar zări jur împrejur;

Ar crede că-i atât de mare şi frumoasă
Şi-ar stăpâni cetăţile ca însuşi Seth,
S-ar aşeza pe-un tron, s-ar crede „cea aleasă”,
Doar plescăit şi morţi în cranii de Machbeth.

Ce bine că lumina încă e regină
Căci umbra, în mişcarea ei cadână,
O adiere-i sub lumina androgină
Cum se adapă ciutura dintr-o fântână.

Ce linişte-i când umbra filistină
E o cadână sub lumina androgină!

extrapolare

nu te hăituiesc atunci când arunci în mine cu adevăruri care dor
nu o fac nici atunci când îmi scanezi sufletul şi-l pui într-un chenar
deşi ştii că nu-mi plac încadrările

nu am ţinut la mine o hienă ci doar am îmblânzit-o pe cea care mi-a ieşit în cale
carnea mea conţine un antidot, îl folosesc în autoapărare
hienele au o surpriză atunci când se apropie, un fel de electroşoc
nu am control asupra acestuia

ştiu doar că am o piatră vânătă învelită în foiţă de argint
deasupra vălul de mătase roşie
ţin în mână o pană de porumbel
am în păr busuioc şi beau apă neîncepută, noaptea la vatra focului
dimineaţă îmi caut sclipirile în boabe de rouă pe frunză de lotus
apoi fac înconjorul infinitului verificând prezenţa fiecărui vis
noaptea picăturile de chihlimbar îşi urmează cursul firesc în aval
vântul a zămislit lumina punând echilibru între ficţiune şi realitate

închipuirile mele sunt doar extrapolări asupra imaginilor din viitor

nu-ţi voi fura poveştile niciodată
sunt mult prea ocupată să o trăiesc pe-a mea
mă simt liberă ca florile de câmp
însetată ca un bărăgan în arşiţă

apoi trec prin faţa oglinzii şi observ doar un buchet ofilit de tandafiri roz
rămaşi să contemple trecutul în fiorduri pictate în ulei pe ţesătură de in

Roşu trandafir

Vii din nou târziu, pierdut ca un zefir,

O mângâiere ca mătasea ploii

Să dezveleşti uşor zăpada foii,

Să-mi aşezi în palme roşu trandafir.

Iar plec şi-mi este prea devreme pasul.

Timid clipeşti ca fluturii albaştri,

Spirale verzi sculptate-s în pilaştri,

Te uită cum se-opreşte-n loc şi ceasul,

Dispar pădurile-ntre noi şi-i tristă

O armonie-n roşul din petale

Cu alb de nor din pătura celestă.

Firave-mi ies cuvintele din zale

Şi prind a mă-ntreba dacă există

Din ochii mei spre ochii tăi o cale.

Azi nu iubesc

Azi nu iubesc! Ce plictiseală!

Un somn uşor mi-am cumpărat,

M-am îmbrăcat în fandoseală

Şi-un evantai de apărat.

Ce cald îmi e de oboseală!

Să nu mă chemi, te-am colorat.

Azi nu iubesc!  Ce plictiseală!

Un somn uşor mi-am cumpărat.

În glas de vânt e-aeriseală

Copacii blonzi au numărat

Mii de omizi - agoniseală,

S-a ispravit Verde-mpărat.

Azi nu iubesc, de plictiseală.

Rochia roşie – fotografie

Vezi că ţi-am luat cu împrumut rochia aceea roşie

de mătase cu decolteu generos...

ţi-am luat şi iubiţii

nu m-a ştiut nimeni, m-am rezumat la oglinda mea

rochia nu ai purtat-o, iar iubiţii i-ai părăsit mereu pentru Poezie

cred că Poezia e ca rochia: pui în ea istorii sentimentale,

prăpăstii şi înalturi,

furtuni şi răsărituri

şi... pufff

suflă un vânticel şi rămâi goală

ori te agăţi în trandafirii aceia roşii pe care ţi-i tot vâr sub nas

tu pleci şi în urma ta firul se deşiră

crezi că vin iubiţii tăi să facă ghem din firul ei?

nu, nu, nu...

ei vor sta înaintea ta holbându-se la nurii tăi

care se dezgolesc la fiecare pas...

daa... Poezia e ca ei: te priveşte doar când te dezgoleşti

şi laşi în ea mere verzi, mere roşii

trandafiri galbeni şi fluturi albaştrii,

apoi te părăseşte şi mereu vine alta, devoratoare

nu-i aşa că numai când ţâşnesc din pieptul tău cuvintele

şi le aşezi ca o gheişă la ritualul ceaiului

abia atunci simţi că ai purtat zece rochii roşii de mătase

şi te-ai iubit cu zece şeici arabi nestăviliţi?

Numai atunci poţi să fii senin - verzuie...

dor

Închiriez veche iubire
Pân’la toamnă, într-o seară,
Ofer bonus o amintire
Din, fierbinte, fosta vară.

Nu-i vreme-n sezonul acesta
Îmi ţin sentimentele-n cui,
Nu-i timpul de dansuri şi basta,
Dar nu pot să dau orişicui.

Tu vino curând la un casting
Să ai un piept cât o mare,
N-am arme de foc pentru hunting
Am jar, scânteie şi sare.

Ca vântul s-adii peste câmpuri,
Să vii cu valsul de fluturi,
Din galbene seve de sâmburi
Pulberi de-azur să te scuturi.

Să nu-mi ţii iubirea-n acvariu!
Semnez, parafez – unison.
S-alegem o stea-n Planetariu,
Condiţii sine qua non:

O mare adâncă, departe,
Senin – verzuie şi are
Nevoie de-o inimă foarte
Cu jar, scânteie şi sare...

Femeia mirări...

Poeme ucise ce-aşteaptă extazul
Trăind agonii în stihii fără sens;
Şi îngeri, şi demoni recheamă talazul
Când drumul cu roze arată nonsens.

Mirajul enigmei îşi duce cu dorul
Copaci de iubire din sfinte-amintiri,
Tăceri istovite, pe buze izvorul,
Spirale cu visul pierdut în plutiri.

Ce umbre albastre cătându-şi stăpânul,
El vinde, adesea, doar fum şi uitări!
Verzui începuturi le fură hapsânul
Privind peste umăr gingaşe mirări.

Carmin se dezbracă, pe câmpul cu macii
Dorinţe mocnite se mistuie-n van;
Salcâmii se pleacă şi-n râu vârcolacii
Străbat pustiindu-mi un zbor diafan.

Adesea răscoală cireşii în floare!
De ce îi răsfiră vântosul în zări?
Să ningă zănatec femeia mirare!
Să ningă albastru femeia mirări!

Pe buze iasomii

Iubite, visul tău cel drag s-a împlinit

Când ochi în ochi dorinţa aseară ne-am privit

În noaptea de magie, plină de mister,

S-a risipit sub lună amorul efemer...

Sălbatica din mine... dusă pe câmpii

M-ai prins timid de mână, gingaşul meu shawnee;

Pe caii albi în zbor m-ai scos din matca mea

Şi ai şoptit fierbinte: „aştepţi pe cineva?”

M-ai strâns uşor spre tine, pe buze iasomii,

M-ai stăpânit cu trupul şi ai cerut copii,

Mă-mpresurai uşor sub florile de tei

Şi-atunci credeam că suntem pe cer ca nişte zmei...

Din pieptul tău ieşeau albi inorogi cuminţi,

Pe sâni flori de salcâm... „iubito, şi tu simţi?”

Ai trezit la viaţă, din trupul meu, femeia

Şi răstignit de doruri mi-ai aprins scânteia.

Pierdut în mine timpul s-a disipat fior

Şi am zburat pe aripi de munte cu-n condor,

Înlănţuiţi prin cupe de orhidee – mii

Ne-am pierdut frumoşi prin roze simfonii.

În ochii tăi luceau picuri de lumină,

Ca fulgul mă simţeam şi mă credeam divină...

Ce linişte-i la tine... pe buze iasomii,

Suntem într-o spirală: „iubite, când mai vii?”

falling into you

De liliac - parfum

Printre stele se mai aud ghitare...

Târziu, în luna mai, sunt fericită

Când, liliacul, a dat în floare

Şi dimineaţa îmi e înflorită...

Dacă mă laşi să te mai ţin de mână:

Şi suferinţele din ochii tăi îmi dai,

Aş vrea să fac din viaţa ta hapsână

De liliac ghirlande, în luna mai...

În lumea ta să-mi faci un loc, să intru,

Îţi bat la porţile închise an de an,

În viaţa mea eşti unic, eu sunt pentru

Ploi de liliac pe frunte de castan.

De nu ne-atingem ca Adam şi Eva

Aş vrea să ştii că de pe întreg pământ

Eu te iubesc precum iubeşte seva

De liliac - parfumul, în maiul sfânt...

Ma asez