Să mă-ntrupez în stană, de piatră, până vii,
Sub felinarul rece când băncile sunt goale
Şi-s mii de frunze moarte pe-aleile pustii.
Voi aştepta sfioasă, de glasul tău, chemare
În seri, de iarnă pline, să-mi spui dacă mai vrei
Să dai femeii viaţă cu-o simplă alinare,
Să-ţi nască-n Pelopones popoare de ahei.
Îţi voi răpi dureri, să-mi fii copac de lângă,
Din ramurile tale cu vântul să mângâi
Şi ploaia florii, caldă, în piatra mea să plângă,
Să ştii că-mi eşti din urmă aşa cum eşti dintâi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu