gimnastici - finaluri

Betonul este o fiinţă nefericită:
turnat între cele două norme
el îşi pierde pe veci puterea
de a visa
de a se mişca
de a dansa
de a se arcui
după bunul plac

vieţuind după normele zidarilor
mărginit de linii
sufletul devine un boţ,
încadrat,
stă ca o păpuşă cuminte
ca un ciot de lemn
care între două şfichiuiri de topor
are timp să deschidă un ochi
să înveţe cum arată lumina


Nu am ce să-ţi spun
în mine urlă doar cele două cuvinte
numai pe ele vreau să le rostesc
restul e nonsens
şi cred că nu vor mai răbda închisoarea
zăpezile
cătuşele
vor ieşi
calde
curate
nu ştiu daca le vei primi
te vor ameţi
vei fugi
vreau doar să le iei cu tine


Nu vin din basme
să pot stoarce râuri din piatră seacă
pietrele scot cel mult scântei
care aprind un foc mic
atât cât să-ţi aprinzi o ţigară
să fumezi o partidă
şi
ţâşti
gata
asta-i tot
câteva secunde
uneori invizibile
alteori
infinite

mi-am trimis cele două vise
îngemănate
să-şi doarmă somnul de veci
să aibă propriile lor vise
şi visele să viseze alte vise
până la finalul
infinitului