Stăm faţă în faţă la ceasul când încep visele cu ochii deschişi.
Parasimpaticul acţionează în favoarea noastră şi începe dansul lupilor.
Pe scaunele prea înalte ne bălăbănim picioarele în jocuri fertile de copii inimoşi.
Şosete albe. Sandalele vechi se lovesc nervos de lemnul prea lustruit.
Codiţele mele îşi prelungesc traiectoria, timide, printre dinţi.
Am
rupt un pai de la mătură să-mi sprijin pleoapele, prea grele de
muguri, să-ţi pot vedea mai bine ochii, cât cepele, holbaţi la mine.
Îmi
pui discret, pe pupitru, câte o piesă din puzzle-ul pe care nu l-ai
văzut dar îl ştii mai bine decât mine, iar eu rămân cu chipul lui Heidi
tipărit între două alipiri.
Apoi o ştergi ştrengăreşte lăsându-mă să-mi fac somnul de frumuseţe.
Heidi stă pe o pernă diafană, de vreme ce Peter a fost acolo să-i dea piesele alea.
La
ore de vise cu ochii închişi Peter colindă cu traista pe umăr culegînd
mereu basme pentru a le dărui. Îi place să găsească zâmbet cald la
capătul fiecarei petale oferite.
Întindem cîte un deget
unul spre celălalt şi ne desenam conturul inimilor, le umplem cu roşu,
apoi, când şosetele au rămas mici,trasăm săgeata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu