într-o viaţă de om unii aleg laurii, alţii să adune bob cu bob,
tumorile trupului sunt şi ele tot alegerile noastre, unii aleg doar
călătoria, poţi trăi un veşnic început, ori să lupţi cu eternitatea
apusurilor, sufletele tumorale sunt piedici de netrecut
acolo, în centrul universului sufletului, se întâmplă toate alegerile, cu mai mult sau mai puţin avânt
(entuziasmul se măsoară în kilometri parcurşi până ce alegerea prinde contur)
la
început era doar o julitură, în talpă, mă prefăceam că nu o văd, că nu o
simt, trebuia să aleg, răscrucile de drumuri nu aşteaptă, clacsoane din
toate părţile mă năucesc, intersecţiile m-au derutat dintotdeauna, cred
că orientarea în spaţiu nu mi s-a trecut pe listă la naştere... de
exemplu, când am vrut să-mi iau permis de conducere, fiindcă mi s-a
impus să aleg asta, mi-a spus poliţistul că îi e teamă să mi-l acorde
chiar şi în cazul în care l-aş plăti pentru asta... sincer, atât de mult
m-am bucurat mai târziu, am insistat mereu că nu pot conduce un
vehicol, am visat de multe ori că o fac, dar a fost un haos total, îmi
şi imaginez străzile capitalei, cu o blondă la pătrat, în plus...
sunt
un om normal, o femeie simplă, de la ţară, sufletul îmi e acolo, o
ţărancă în sensul acela de femeie zdravănă, trebăluind cât îi ziulica, o
Smărăndiţă şi o Fefeleagă în acelaşi timp, dar cu ceva aer de Maitreyi,
o combinaţie fatală, nicio finalitate, adesea mă trezesc din
ameţitoarele corvoade pe sub alei de tei, ori în grădină, pe sub cireş,
oricum ar fi tânjesc să mă arunc în fân, să-i miroasă palmele a iarbă
proaspăt cosită, să-mi desfacă legăturile pieptului şi să se înfrupte
din pâinile calde, cam de când se face albastru pe case până cade luna
în sacul livezilor de caişi, timp oprit, pot năvăli toate armatele
napoleoniene şi toate tancurile hitleriste, caii năvălind din valuri
înspumate nu pot fi stăviliţi
îmi place să spun că
sufletul e o construcţie precum piramida, mulţi se grăbesc să
construiască din vârf, de ca şi cum ai păcăli un labirint străbătându-l
invers, credem că păcălim destinul, tentaţia haosului...
îmi construiesc piramida încet, milenii de mi-ar trebui nu-mi pierd cumpănirea, strop cu strop voi aşeza mortarul peste cărămizi
privesc
mereu spre lume ca la un teatru în care toţi suntem actori, iubesc atât
de mult teatrul, acum sunt doar prinsă în menghina amanetului unei
scene ce pare a nu se mai sfârşi
nu ajung, încă, la Naţional, rătăcesc, îmi caut intersecţia să aleg drumul opus...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu