gimnastici - arbitrii

mult prea des îmi pun rochiţa mov cu înflorituri vişinii şi breteluţe de satin, un sutien vişiniu din dantelă, un halat satinat peste şi haina, cizmele, eşarfa şi o şapcă, e frig, zăpada e până la cer; ies în stradă să întâmpin miejii de noapte cu gândul că drumul e destul, cât să prind curaj
caii mei năstruşnici aleargă spre demonii tăi gingaşi, mânaţi de aceeaşi dorinţă, de tine
la dracu, nu am aflat de ce, pur şi simplu
caii, neîmblânziţi, plictisiţi de insistenţele mele, o iau la trap, încearcă să scape de mine
cu o mână  îmi fac cerc din index  şi degetul mare să-i fluier ca o birjăreasă
cu cealaltă ridic năframa albă, chemându-i
cu ei roată  în jurul meu le cer sfaturi, nechează, sunt temători, demonii tăi au spus mereu: „pas”...
mă întreabă de ce la mine nu a ajuns semnalul, le spun că eu am auzit doar: „pa”
murmur, ceartă, câteva înjurături  şi plecăm blazaţi spre nicăieri...
doar scârţâitul zăpezii sub paşii deveniţi tot mai mărunţi, ca o ploaie mocănească

îmi amintesc gestul fumătorului, îl simt, îl înţeleg, îmi trece prin degete şi plămâni,
am îngheţat...