în lumea mea popas


Veşnicul început
25 decembrie 1988 - Aprozi

Aastăzi plecăm spre viaţă
Către lumea viitoare
Cu un sac plin de speranţă
Şi banala întrebare:

"Ce să spun şi ce să fac?"
Eu spre soare vreau să zbor!
Nu ştiu cum să mai împac
Idealul cu-al meu dor!

Chiar pe pajişti şi alei
Chiar prin şcoli sau mai departe
Mai avem şi noi idei
Mai avem şi noi dreptate!

Avem şi noi un început
Aavem şi noi un drum
Pe care-orcine l-a avut
Şi străbătut, oricum

Opriţi-ne, o clipă doar!
Să ne-amintim cândva
Că, totuşi, n-a fost în zadar
Să ne-ntrebaţi ceva

O floare rară, orhideea,
Pe calea împlinită
E viaţa noastră, şi aceea
Cu totu-i dăruită

Chiar de speranţa va apune
Şi doruri nu vom mai găsi
În urma noastră va rămâne
Eterna dragoste de-a fi...


Copiii mici cu ochii mari
24 decembrie 1988  Aprozi

Copiii mici cu ochii mari
Copii ai bucuriei făurari
Copii ce dulce amintire
Copii cu stele în privire

Copiii înţeleg iubirea
Ei cresc odat cu fericirea
Copiii aduc în suflet soare
Şi fac din viaţa noastră-o floare

Cu glas mângâietor
Cu pasul lor uşor
Cu mâinile lor calde
În ei un soare arde

Ne-aduc mereu aminte
Când nu rostim cuvinte
De lumea noastră pură
Când flori ţineam în gură

Copii cu stele în privire
Copii cu dulce amintire
Copii de bucurie făurari
Copiii mici cu ochii mari




Lememejevesede
23 decembrie 1988 Aaprozi

Luni îmi pare că e trist
Marţi surâde ca un soare
Miercuri e cam egoist
Joi se-ntoarce de la mare

Vineri ne opreşte
Ne ademeneşte
Cu parfum din floare
Şi din lăcrămioare

Sîmbătă se pregăteşte
Altă zi când o primeşte
Se îmbracă mai frumoasă
Dar aleargă furioasă

Duminica-i o lene-n toate
Săptămâna nu mai poate
Abia merge-n două beţe
De atâta bătrâneţe





Manual de poezii
22 noiembrie 1988

Un zâmbet pe-o copertă
O semn
ătură certă
Un vers ca o poveste
O, cartea ta ce este!

Tu te gânde
şti mereu
Ca unic, simplu zeu
C
ă oamenii mai vor
Spre via
ţă un izvor

Tu, Adi Paunescu
Care-n
ţtelegi firescul
Ştii bine că există
Prea mult
ă lume tristă

Noi te-a
şteptăm pe tine
Când seara luna vine
S
ă ne mai dai o veste
Prin lume ce mai este

Tu vii în gândul nostru
Acesta-
ţi este rostul
A te-n
ţelege ştim
Cu versuri te primim

E
şti mereu îngândurat
Când te-a
şezi cu noi la sfat
Te cunoa
ştem, te rugăm
S
ă asculţi ce dor cântăm

Ne spui ce-i nou prin lume
Şi tot ce se mai spune
Despre criza de consoane
Şi mai rău: cea de vocale

S
ă devină perspicace
Fiec
ăruia îi place
Într-o stare de anarhie
F
ără pic de poezie

Pe mormane de gunoaie
To
ţi aşteaptă blânda ploaie
C
ă în ei sufletul moare
Nu le pas
ă şi lor oare?

Noi, tr
ăind numai în versuri
Ne mir
ăm de-aşa regresuri
Cum? Se tr
ăieşte foarte bine
Prin desfrâul în iubire?

Ne dai r
ăspuns că sunt şi-acei
Care din dragoste de ei
Fac din iubire-adev
ărată
O tr
ăire deşănţată

De-a
şa oameni ne mirăm
Despre ei acum afl
ăm!
Mai adaugi peste toate:
„Cei cu bani – prioritate!”

În ridicola tr
ăire
La imensa fericire
Foarte mult ne-ar folosi
Manual de poezii.






Soarta femeii
5 Decembrie 1988




Când o femeie-i mamă
Eu cred, de bună seamă,
Ca răul să îl stingă
Ea trebuie să-nvingă!


Şi-n ploaie şi-n furtună
Să ştie cum să spună
Cuvântul de-alintare
În suferinţa mare.

Ea trebuie să tacă
Să ştie cum să facă
În suflet să sădească
O lume mai firească.

Să-l poarte prea curat
Pe unicul bărbat,
Dar nimeni nu socoate
Iubirea ei cât poate...


Atenţie la timp!

Trece timpul, nu ştim când
Peste vreme, ca un gând
Trece timpul, o ştim bine
Trece-o viaţă, alta vine

Trece timpul, trecem noi
Toate clipele sînt foi
Învăţăm a scrie-n ele
Şi mai bune, şi mai rele

Mulţi ar vrea să mai oprească
Trecerea cea mai firească
Pentru-o simplă amăgire
Pentr-un dor sau o-mplinire

Dar e timpul prea sever
Ca să nu asculţi de el
Timpul este bun cu cei
Care ştiu mereu de ei





Gândiţi-vă la ei
31 iulie 1988

Atâţia copii nu ştiu să zâmbească
Atâţia copii nu pot să mai spere
Mii de copii n.au cum să vorbească
Mii de copii trăiesc prin unghere

Trăiesc copii cu prea tineri părinţi
Cresc mari copii urâţi necuminţi
Trăiesc copiii ce-ar putea să facă
N-au cum să ştie ce-o să le placă

 Lăsaţi copiii cu inimi fierbinţi
Nu e nevoie să-i ocrotiţi
Lăsaţi copiii să gândească frumos
Lăsaţii s-aducă vieţii prinos



Lumea mondenă
iunie 1988


Ca-ntr-un oarecare dans
Totul e meschin
şi fals,
Ca-ntr-un oarecare vis
Totul e meschin
şi trist.


Voi nu v-a
ţi aflat pământul
Doar trece
ţi pe aici ca vântul,
N-ave
ţi pe nimeni să v-arate
Cum s
ă trăiţi vieţi curate.

Ave
ţi pro şi aveţi contra,
Dar ce pute
ţi demonstra?
Sunte
ţi sătui de atâtea gânduri,
V
ă este teamă doar de riduri.

A
ţi ales doar căi greşite,
Dar
ştiţi să rostiţi cuvinte,
Crede
ţi în calea dreaptă
Far
ă minte înţeleaptă.

Începând via
ţa prea bine
A
ţi premeditat doar crime,
V
ă judec cu mintea mea
C
ă n-aţi premeditat şi dragostea.


Plec simplu - mai departe
29 iunie 1988



E o liniste de tot
S-o ascult parcă nu pot
E ca-n visele când lauri
Au şi îngeri şi balauri

Te iubesc şi-atâta tot
Nu încerc să mai socot
Câtă dragoste îţi port.

A intrat speranţa-n mine
Stă-n matrice foarte bine
Nu doreşte să mai iasă
Şi-a făcut în suflet casă

Te iubesc şi-atâta tot
Nu încerc să mai socot
Câtă dragoste îţi port.

Mă gândesc apoi mai bine
C
ă nevoie n-ai de mine
Şi plec simplu – mai departe
S
ă-mi joc viaţa făr-o carte.





Însemnări din tren 
22 mai 1988 



Sunt în tren
călătoresc
am o ţintă sigură
ştiu unde cobor:
undeva la ţară.
Ce bine e să călătoreşti
mai vezi un trecător
mai vezi un călător
singuratic pe un drum
singuratic pe un câmp...
mai vezi o vacă,
un măgar,
mai auzi o vorbă, două
în compartiment.
Ia uite şi cai
nişte căruţe...
-A-nceput să-nflorească liliacul!
-Am văzut şi la Bucureşti.
-Îhî...
Ţărăncile culeg liliac
floarea norocului
floarea cu trei petale
caută norocul în dragoste!
Căutaţi-l, nu pierdeţi ocazia,
o dată pe an înfloreşte liliacul!
Uite şi o vacă tolănită pe pământ.

Aici, în vagonul meu, toată lumea
a luat ceva de la ţară
portbagajele nu mai ţin sacoşe cu
pâine, cafea, mere - ca la dus
ci flori.
Oameni de toate vârstele,
dar mai ales cei cu copii mici
şi soţii tinere,
au flori, buchete mari de flori,
flori, flori...
Unul a pus şi ceapă lângă flori-
armonie totală.

-Cătălin, dacă nu plouă, mergem
pe stadion amândoi!
Unul care, desigur, este
bărbatul cel mare al familiei
îşi îndeamnă copilul
la tot felul de fleacuri,
la tot felul de preocupări inutile.
Unii pălăvrăgesc şi ei să treacă timpu':
-Aia e gravidă
-Ăla a ieşit din puşcărie
-Un ţigănuş m-a făcut de portofel

Aici în gară sunt nişte pioniere
care şi-au terminat acţiunea de duminică
e una mai frumoasă
caută cu privirea un tip mişto

Voi coborî şi voi lăsa în urma
ce au lăsat mii de călători:
nimic.

Voi coborî... dar nu vreau să cobor...
îmi plac vacile şi caii
ei nu dezamăgesc
vreau să merg o zi întreagă
cu trenul
de la un capăt la celălalt...


PS: Un articol de ziar anunţă sec, astăzi 3 mai 2011: trenul de călători pe ruta Bucureşti – Olteniţa urmează să fie desfiinţată pe motive de rentabilitate.





Ceva despre mine
20.04.1988

                              
Nu ştiu ce par că sunt
Poate o mica stea căzând,
Nu ştiu ce par că sunt
Poate un simplu om trăind...


M-am născut şi eu de-un ceas
În lumea care-a mai rămas
Eu m-am născut pentru-a trăi,
Căci mi s-a rezervat o zi

La început învăţ să merg
Şi lacrima fierbinte să o şterg,
La început aş vrea să vină
Primele raze de lumină

Apoi citesc şi scriu încet,
Ce am greşit să nu repet
Alte încercări m-aşteaptă
Să le întâmpin de la poartă.

Strâng gânduri bune, dar şi rele
Nu înţeleg ce mi se cere
Mai râd, mai plâng şi mai gândesc,
Atâtea stele... le privesc

În fiecare oră mă transform
În ceea ce se cheamă om,
În fiecare clipă mă gândesc
Totul deodată să-mplinesc.

În jurul meu nimeni nu ştie
Ce-a fost, ce va urma s
ă fie
S
ă caut un răspuns m-am oferit,
S
ă caut ce alţii n-au găsit...

Prin trecut am c
ăutat
Prin viitor am sperat
Şi-am aflat că-n lumea mare
Sunt
şi eu o oarecare...





Personali - profesorii
05.05.1988


Profesorii sunt simple trenuri personale
Ce-au luat în drumul lor toţi pasagerii
Cu dreptul şi cu actul în vigoare,
Bogat bagaj e geamantanul cugetării.

În fiecare gară se poate întâlni
Câte-un drumeţ mai vesel sau mai trist,
Care nu ştie ce-ar putea-mplini
Şi-ar vrea să fie simplu – un turist.

Vine conductorul să controleze
Dacă sunt bine toţi, la locul lor,
De cineva ar vrea s-abandoneze
Să dreagă bunul mers al tuturor.

Noi coborâm când viaţa ne aşteaptă,
Iar trenul merge liber mai departe,
Căci fiecare împărţim o altă soartă
Şi fiecare vom gusta din toate.

Profesorii sunt simpla viaţă personală
A celor care încă mai învaţă,
Profesorii sunt mereu prezenţi la şcoală
Ei sunt pentru romanul nostrum - o prefaţă.


 =  profesorul - personalul sau căruța?

Acum nu pot fi decât subiectivă, deoarece sunt profesor...îmi place poezia, însă cred ca ați avut o premoniție cu trenul personal...care s-a desființat, acum profesorul a ajuns de...căruță. E frumoasă ideea de a fi o prefață în destinul fiecărui elev, precum și imaginea celor dezinteresați (al căror număr crește)în chip de turiști.                                                   
                                                                                    Laura Danaila                                                                                     12 May 2011


Nesperanţa 
29.03.1988 



Mi-e greu să văd că-n urmă nu las
Nici o mică floare, nici măcar un pas,
Mi-e greu să urc drumul, să privesc spre el,
Eu port toată vina vieţii fără ţel.

De o carte mi-am adus aminte,
Răsfoiesc agale şi-ntre vechi cuvinte
Le-aleg pe acelea care mă îndeamnă
Să ştiu de speranţă şi să uit de teamă.

Teama o alung, o alung departe
Speranţa o chem şi vine din carte,
Mă simt ca şi când aş pluti pe mare,
Aş pluti visând într-o încântare.

Revenind la lumea din care-am plecat
Am văzut dorinţa de care am uitat,
Dar nu aveam forţa de a o-mplini,
Pe drumul meu, însă, nici nu s-ar găsi… 





Altă primăvară
24.04.1988


A-nflorit o salcie
Colo-n deal, pe margine
E frumoasă şi cochetă
Vrea s-asculte operetă.

Mi-a bătut în geam, cu frică,
O micuţă rândunică
Şi mi-a spus, aşa-ntr-o doară,
“Este iarăşi primăvară!”

O furnică mai timidă
Pe trotuar acum colindă,
Nu îi pasă dumneaei
De flori albe cu cercei.

Toţi copacii-nmuguriţi
Şi ceilalţi, mai înfloriţi,
Ne anunţă că la vară
Moda lor se schimbă iară:

“Vom purta pantofi cu toc,
Pălării cu cozoroc,
Frunze mini, flori mărunte…”
Cine stă să îi asculte?

Îi ascultă foarte-atente,
Stând pe-o bancă, nişte fete
Ce-şi notează şi schiţează
Se privesc, se aranjează…




Radical la pătrat 
23.01.1988 



Simt un dor ce mă cuprinde
Şi ar vrea să mă alinte,
Simt un vânt care îmi cere
Radicalul din tăcere.

Cât iubesc de mult candoarea,
Stau de vorbă cu ninsoarea;
Cât iubesc de mult iubirea,
Ridic la pătrat vorbirea.


Viaţă banală 
noiembrie 1987 

Plouă în toamna pustie
Plouă cu nori de reverie
Plouă şi nimeni nu ştie
Plouă când sufletu-mi învie

Se adună norii toţi
Să-i numeri nici nu poţi
Acoperă lună şi soare
O lume râde de întristare

De ce n-ar râde precum spun?
Când toţi urmează acelaşi drum
Banală viaţă continuu îi plouă
Banală viaţă vi s-a dat vouă!

Se face noapte în toamna pustie
Se face noapte cu nori de reverie
Se face noapte şi nimeni nu ştie
Se face noapte când sufletu-mi învie

Eu am un loc la voi în vis
Eu am un drum al meu deschis
Eu ştiu că sunt numai cu mine
Eu ştiu că sunt şi rău şi bine

Dar e pamântul sătul de-atâta poezie
Şi e sătul de privirea mea pustie
Mă ascund şi nimeni nu ştie

Mă ascund când sufletu-mi învie...



Călătoria adolescenţei
22.09.1987



De unde vii şi unde-ai să mai pleci?
Tu, clipă grea cu gheare reci,
Ce anotimp te va opri din cale
Şi către care lumi vor mai zbura petale?

De ce pleci şi când ai să mai vii?
Unica, tu clipa mea de vis,
Nici un strigăt înapoi nu te aduce
Oricât te-ai ascunde amintirea ta nu fuge!

Adolescenţă, anotimp frumos
Cu zâmbete senine pierdute-n haos,
Drumul tău îl voi purta spre soare
Şi te voi asculta urmând a ta chemare.

La malul acestui ocean de viaţă
Voi mai privi odată adolescenţa-n faţă
Şi toate cele care au fost învăţate
Vor mulţumi pe rând că n-au fost aruncate.



Absurditate
15.06.1987


- Cine- a mai văzut cai cu copite?
- Nimeni!
- Copaci cu frunze aţi mai văzut?
- Nu!
- Păi de ce? Nu ştiţi că există undeva,
în lumea asta, cai pentru copitele voastre
şi copaci pentru frunzele mele?!
Un gând al ţelurilor voastre,
Un sens pentru gândurile mele…




Visul de dimineaţă 
26.04.1987 


Dimineaţa, ca o fată
dezbrăcată,
Şi-a spălat ochii cu rouă,
A-mbrăcat o haină nouă:
S-a-mbrăcat cu florile,
A aprins pe cer soarele.

Păsările îşi încep cântarea,
Vântul îşi trece răsuflarea
Peste iarbă, pomi şi flori
Doar ale naturii comori.

Parfumul ei, al dimineţii
Ne ameţeşte-n ultimul vis al nopţii,
E dimineaţă, e primăvară, e soare,
Plutim ca nişte note muzicale.

Pornesc cu ea la braţ
Şi-mi scald viaţa cu nesaţ
Ce bine că e dimineaţă iar!
Dimineaţa nu poate fi un coşmar.


Lasati copiii! 
8 Mai 1987
Voi nu vedeţi lumina
Din ochii unui copil!
Nu le lasati in suflet
Dragostea de frumos
Şi nu veţi şti vreodată
S-alege
ţi drumul drept
Caci luati din inocenta
Zâmbetul în
ţelept.




Poem pentru copacii de primăvară 
26.04.1986 


Vreţi să cumpăraţi frunze proaspete?
Se găsesc gratis în copaci,
Trebuie numai să le vedeţi.
De anul tercut am şi uitat cum arată frunzele:
Au un verde mai verde ca oricând,
Iar ochii se bucură nespus la vederea lui,
Dar soarele nu e cuminte şi intră după nori
Sau norii nu sunt cuminţi şi trec prin faţa soarelui.
Suflă prea tare vântul acesta
Şi strica aranjamentul copacilor cocheţi.
Trebuie să facem ceva să-l oprim!
Să construim ziduri deasupra lor,
În stânga, în dreapta, în faţă, în spate…
Gata! Vântul nu mai deranjează copacii.
Ce bine că le-am făcut un bine!
Dar vai! Frunzele s-au ofilit…De ce?
Încă n-a venit toamna!
Da… Copaci închişi…Cine a mai văzut aşa ceva?
Am văzut animale închise, oameni, dar nu copaci,
Vom închide într-o zi marea, soarele, chiar muzica…
Nu-i nimic dacă nu mai sunt copaci,
Stăm la umbra zidurilor…
Cum n-o să mai avem nici soare
Nu ne mai obosim să căutăm umbră.
Nu-i nimic dacă nu mai avem muzică, ascultăm marea…
Da! Aveţi dreptate, am închis şi marea…
Ei, atunci nu mai facem nimic,
La ce ne-or folosi toate astea?!




A venit primăvara!

14.02.1987


E primăvară iar, trăiesc din nou ce-am mai trăit
de-atâtea ori,
E primăvară şi vreau ca visele să se-mplinească,
s-ascult un cântec pe strune de viori.
E primăvară-n orice colţ al lumii
dar…
nimeni nu vede, nimeni nu aude,
toţi trec pe lângă ea fără să o salute!

Aduceţi-vă-aminte ce-nseamnă primăvară!
Bucuraţi-vă de ea, alungaţi iarna din gânduri!
Vă rog! Priviţi-o cum se cuvine – ea e regina!




In lumea mea popas 
12.01.1987 



Ce-i pasă lumii ca exist?
Viaţa-i un ocean prea trist,
Zbuciumul, glasul lui mă cheamă,
Eu vreau s-aud şi vreau să-mi fie teamă.

Pentru cine lupt? De ce?
Nici valul mării nu mă mai aude,
Noi nu suntem, căci n-am fost şi nu vom fi,
Eternă doar marea singură va dăinui.

Ce-i pasă lumii ca exist?
Ce i-ar păsa dac-aş muri?
Nu vreau să mai ocolesc
Un drum plin doar de pustii.

Şi pentru ce să fiu aici
Pe voi să vă împiedic?
Faceţi numai ce doriţi!
Eu nu mă amestec... 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu