29 iunie 2014

Undeva... cândva...



Când luna se privea-n oglinda mării,
cu valul căutând pe cineva,
eram o scoică în pustiul sării
şi mai credeam că eşti pe undeva.

Te regăseam tăcut, ca altădată,
fiorul meu, ca un seism, trecea,
îmi culegeai silaba aruncată
şi nu credeai c-am să revin cândva.

Cu soarele prin ploaia mea treceai
şi inima sălbatică-mi cânta,
în lan de maci, zburdând cu ai mei cai,
râdeam că te ştiam pe undeva.

Atât de fraged, ca o primăvară,
cu tine ceasul clipa-şi înălţa,
deşi ne suntem toamna dintr-o vară,
eu tot mai cred că ne vom fi cândva.

Nu pot să cred, nu vreau să ştiu că mâine
n-ai să mai fii acolo, undeva,
aş vrea să-ţi fiu, cu sare şi cu pâine,
un început de drum în doi, cândva...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu