27 mai 2013

gimnastici - lucruri simple


Ţi-am pus mereu cuvinte dulci, rostogolite-n miere
era aşa de greu, pe-atunci, să văd: aveau în ele fiere.

Ţi-am pus de-atâtea ori în vers, de la Hafez, un vin,
dar eram oarbă şi în mers am pus în el venin.

Cu flori de câmp te-am alintat, fără să văd în ele
că lujerul înrourat era curtat de iele.

Străbat oceane, sar de munţi, mă-ntorc mereu la tine,
când te privesc nu mă înfrunţi, în ochii mei ţi-e bine.

Un melc şi frunza lui: de-ajuns ceva să se mai schimbe,
că-n înţelesul nepătruns doreai doar lucruri simple.

19 mai 2013

gimnastici - aşteptările

am numărat până acum secundele
de când ai plecat
fiecare ticăit îmi şoptea despre bătăile inimii tale
am numărat stelele
în fiecare ţi-am zărit lumina aceea din ochi în care îmi plăcea să mă pierd
cu fiecare adiere prin florile de castan
te-am strâns la piept...

te înţeleg de ce nu vii
se întâmplă că ne iubim mai mult aşa
distanţele ne-au apropiat atât de mult
încât nu mai există graniţe
eu adorm cu tine
tu te trezeşti cu mine

nu ştiu cum fac
dar toate ploile mă găsesc pe drum
nici nu ştiu unde merg
nu mai port demult umbrela cu mine
să plouă
torţele mai au nevoie şi de pompieri

am aflat că nu-mi mai amintesc unde locuieşti
eşti mereu în mintea mea

să număr şi picăturile de ploaie?

gimnastici - alegerile

într-o viaţă de om unii aleg laurii, alţii să adune bob cu bob, tumorile trupului sunt şi ele tot alegerile noastre, unii aleg doar călătoria, poţi trăi un veşnic început, ori să lupţi cu eternitatea apusurilor, sufletele tumorale sunt piedici de netrecut

acolo, în centrul universului sufletului, se întâmplă toate alegerile, cu mai mult sau mai puţin avânt
(entuziasmul se măsoară în kilometri parcurşi până ce alegerea prinde contur)

la început era doar o julitură, în talpă, mă prefăceam că nu o văd, că nu o simt, trebuia să aleg, răscrucile de drumuri nu aşteaptă, clacsoane din toate părţile mă năucesc, intersecţiile m-au derutat dintotdeauna, cred că orientarea în spaţiu nu mi s-a trecut pe listă la naştere... de exemplu, când am vrut să-mi iau permis de conducere, fiindcă mi s-a impus să aleg asta, mi-a spus poliţistul că îi e teamă să mi-l acorde chiar şi în cazul în care l-aş plăti pentru asta... sincer, atât de mult m-am bucurat mai târziu, am insistat mereu că nu pot conduce un vehicol, am visat de multe ori că o fac, dar a fost un haos total, îmi şi imaginez străzile capitalei, cu o blondă la pătrat, în plus...

sunt un om normal, o femeie simplă, de la ţară, sufletul îmi e acolo, o ţărancă în sensul acela de femeie zdravănă, trebăluind cât îi ziulica, o Smărăndiţă şi o Fefeleagă în acelaşi timp, dar cu ceva aer de Maitreyi, o combinaţie fatală, nicio finalitate, adesea mă trezesc din ameţitoarele corvoade pe sub alei de tei, ori în grădină, pe sub cireş, oricum ar fi tânjesc să mă arunc în fân, să-i miroasă palmele a iarbă proaspăt cosită, să-mi desfacă legăturile pieptului şi să se înfrupte din pâinile calde, cam de când se face albastru pe case până cade luna în sacul livezilor de caişi, timp oprit, pot năvăli toate armatele napoleoniene şi toate tancurile hitleriste, caii năvălind din valuri înspumate nu pot fi stăviliţi

îmi place să spun că sufletul e o construcţie precum piramida, mulţi se grăbesc să construiască din vârf, de ca şi cum ai păcăli un labirint străbătându-l invers, credem că păcălim destinul, tentaţia haosului...
îmi construiesc piramida încet, milenii de mi-ar trebui nu-mi pierd cumpănirea, strop cu strop voi aşeza mortarul peste cărămizi

 privesc mereu spre lume ca la un teatru în care toţi suntem actori, iubesc atât de mult teatrul, acum sunt doar prinsă în menghina amanetului unei scene ce pare a nu se mai sfârşi
nu ajung, încă, la Naţional, rătăcesc, îmi caut intersecţia să aleg drumul opus...

gimnastici - meteorologii de serviciu


aşa cum mă aşteptam meteorologii s-au înşelat din nou
ne mint cu toate pânzele sus de parcă barca lor ar fi Arca lui Noe
tehnologia avansată nu ajută prea mult
vremea ştie un singur drum: al ei
o clipă trecătoare prin trecerea dinspre trecut prin prezent către viitor
un Ghandi al acestor timpuri în veşmântul simplu
nu are nevoie de hrană şi apă
îi este îndestulătoare lumina
de factura la enel s-o îndura Dumnezeu

vremea e trecătoare
dar nu pleacă
meteorologii nu au aflat că are o putere magică
inocenţa

gimnastici - plecare

ţi-am dat bucăţi din suflet
le-ai aruncat
sau poate doar cu ele te-ai jucat

ţi-am dat mirarea ochilor mei
ţi-am sfredelit adâncul sufletului
să pot găsi un licăr de speranţă

speranţă că ce? întrebi

adie un vânt uşor
mai spre est e un norişor

nu mă vând
mă aştern iarbă sub tălpile tale
şi te chem în fiecare zori de ziua
să ţi le sărut cu rouă

nu mă vând
fiecare ceas naşte cuvinte pentru tine
ţi-am trimis toate monologurile
în cale ice-bergul a zădărnicit paşii
am fredonat împreună titanicul lui Celine
cu braţele fluturând
izbitura ne-a propulsat înapoi
în oceanul de gheaţă al tristeţii
acum e rândul meu să te las în plutire

plec eu

peste veac
netrăita iubire
va fi piesă preţioasă de muzeu

să n-o vinzi

gimnastici - aruncă-mă!


scoate-mi inima să mă pot concentra
şi vertebrele să nu pot riposta
scoate-mi ochii să nu mai visez
smulge-mi tălpile să nu mai valsez


naşte-mi o poarta
încuie şi-aruncă
în marea adâncă
pe sub o stâncă
în cuib de rugină
cheia divină
să-ngropi o vină
de-a te dori

omoară-mi si timpul
rămas fără tine
că noaptea ce vine
voi coborâ
în marginea lumii
la capătul lunii
cu noduri si funii
într-un abis

pleacă din mine
lasă-mă-n golul
fără cuvinte
fără destin

gimnastici - retorică


Ce-ţi pasă ţie că iubirea se năruie ca un castel,
din fire de nisip uscate la marginile unui ţel?

Ce-ţi pasă ţie că mi-e trupul în mucegai scăldat şi mor,
în goana timpului spre iadul în care azi plătesc un zbor?

Ce-ţi pasă ţie că mi-e dor de poezie şi poveşti,
că deznădejdile îmi scriu acolo unde tu nu eşti?

Ce-ţi pasă că e romantismul în fibra mea de zi cu zi?
Sunt pe cale multe trupuri dacă nu mă poţi privi!

gimnastici - amanet


Să iau durerile-ntr-o zi
din pieptul meu. Ce-ar fi?
Să ţi le dau ca amanet
pe-o filă de caiet!

Să te pătrundă gheara lor,
aşa cum strângi uşor
cu ochiul tău anost, perfid
în care să te-nchid.

Să rup din foaia de caiet
bilet după bilet,
să pun rânjind pe fiecare
semne de-ntrebare.

Şi-atunci vei ştii cum e să dai
copitele de cai
şi-n capătul unei mirări
să-ţi flutur cugetări.

gimnastici - cuvintele


în scena prăfuită - lumină difuză
cortina transparentă mai păstrează o boare de intimitate
după cortină - cuvintele
păsări plăpânde pe crengi desfrunzite în iarna cu nămeţi albaştrii
sunt actorii mei amatori
nu joacă roluri impuse, ca orice amator, joacă după ureche
unicul rol acceptat, acela dictat de inima regizorului
ocnaş al propriilor piese începute şi derulate după reguli numai de el ştiute
ocnele sunt totdeauna gri
atît de gri pînă la transferul lui în pielea cuvintelor
regizor obosit, cuvinte năstruşnice
o reţeta perfectă pentru un babilon perpetuu

gimnastici - dansul ploilor ratate


în tăcerile mele stă tot ce vrei să ştii
fiindcă atunci durerea calcă pe cioburi

în jurul inimii scânduri
în scânduri cuie
în cuie rugina

ţi-am scris ploaia asta în vreo patru feluri
nu mi-a plăcut
nu a fost aşa cum ţi-ai fi dorit
vezi? ştiu cum ţi-ai fi dorit
ştiu
dar nu-mi iese, nu sunt acolo niciodată
în unda ta plutesc
dar cuvintele tac
şi nu am dansat de...
nu mai ştiu
acum nu mai ştiu nimic
nimicul e gol
luna îşi trage vălul de argint
şi oboseala asta mă îneacă
fum de foc mocnit

rimele sângerază
într-o zi îţi voi trimite toate ciornele
pline de începuturi
ca noi
neterminaţii unui secol închis
pune-mi zăvoare
rimele sângerează



erai un nor alb
sub clar de lună
răstignit pe cerul prea înalt
amurgul în culori diluate
picta pe boltă pasteluri
rozele oglindite aşteptau în adieri duioase
să alegi
ai primit un fulger, era cupidon
ţi-ai făcut braţele sfori spre pământul îndurerat



erai un nor alb
petale de catifea
purpură setoasă
sub cornul lunii de argint





norul alb plutind pe cer
la apus, ca un stingher
era plin de dor şi-avea
dorul dus la roza sa
cupidon în arcul lui
a pus raza soarelui
şi un fulger în amurg
a făcut din nor un rug
jarul prins de raza lunii
s-a legat de câmp cu funii
şi-a-nceput din nor să cadă
trupul său, dansând pe stradă


norul alb îşi căuta
în grădină roza sa
dansul ploii şi-un sărut
în corolă  desfăcut
până-n zorii plutitori
calde razele prin nori


durerea calcă pe cioburi
rimele sângerează

norul alb

gimnastici - desene animate

Stăm faţă în faţă la ceasul când încep visele cu ochii deschişi.
Parasimpaticul acţionează în favoarea noastră şi începe dansul lupilor.
Pe scaunele prea înalte ne bălăbănim picioarele în jocuri fertile de copii inimoşi.
Şosete albe. Sandalele vechi se lovesc nervos de lemnul prea lustruit.
Codiţele mele îşi prelungesc traiectoria, timide, printre dinţi.
Am rupt un pai de la mătură să-mi sprijin pleoapele,  prea grele de muguri, să-ţi pot vedea mai bine ochii, cât cepele, holbaţi la mine.
Îmi pui discret, pe pupitru, câte o piesă din puzzle-ul pe care nu l-ai văzut dar îl ştii mai bine decât mine, iar eu rămân cu chipul lui Heidi tipărit între două alipiri.
Apoi  o ştergi ştrengăreşte lăsându-mă să-mi fac somnul de frumuseţe.
Heidi  stă pe o pernă diafană, de vreme ce Peter a fost acolo să-i dea piesele alea.

La ore de vise cu ochii închişi Peter colindă cu traista pe umăr culegînd mereu basme pentru a le dărui. Îi place să găsească zâmbet cald la capătul fiecarei petale oferite.

Întindem cîte un deget unul spre celălalt şi ne desenam conturul inimilor, le umplem cu roşu, apoi, când şosetele au rămas mici,trasăm săgeata.

gimnastici - finaluri


Betonul este o fiinţă nefericită:
turnat între cele două norme
el îşi pierde pe veci puterea
de a visa
de a se mişca
de a dansa
de a se arcui
după bunul plac

vieţuind după normele zidarilor
mărginit de linii
sufletul devine un boţ,
încadrat,
stă ca o păpuşă cuminte
ca un ciot de lemn
care între două şfichiuiri de topor
are timp să deschidă un ochi
să înveţe cum arată lumina


Nu am ce să-ţi spun
în mine urlă doar cele două cuvinte
numai pe ele vreau să le rostesc
restul e nonsens
şi cred că nu vor mai răbda închisoarea
zăpezile
cătuşele
vor ieşi
calde
curate
nu ştiu daca le vei primi
te vor ameţi
vei fugi
vreau doar să le iei cu tine


Nu vin din basme
să pot stoarce râuri din piatră seacă
pietrele scot cel mult scântei
care aprind un foc mic
atât cât să-ţi aprinzi o ţigară
să fumezi o partidă
şi
ţâşti
gata
asta-i tot
câteva secunde
uneori invizibile
alteori
infinite

mi-am trimis cele două vise
îngemănate
să-şi doarmă somnul de veci
să aibă propriile lor vise
şi visele să viseze alte vise
până la finalul
infinitului

gimnastici - timpul


mi-am pus un alt ambalaj prin care m-am văzut la fel, atat de transparentă că-mi pot zări gâdurile când aleargă printre copaci, ori înoată în piscine aerisite, mările sunt prea departe, abonamentul la piscină e gratuit

numele meu poate fi oricare, pot sa fac bileţele, să tragem la sorţi, oricare, exceptând unul, e doar patura ignifugă ce mă apără de incendiile din jur atunci când pompierii nu se arată, ori pelerina care mă apără de apă atunci când pompierii ajung la adresa greşită

ornicul meu e atât de leneş încât şi lenea e invidioasă

atunci când mă caut găsesc fărâme chiar pe străzile pe care îmi place să rătăcesc şi exact în clipele paşilor mei, strâng fărâme şi mă compun zi de zi ca un mozaic în podeaua „Casei răpirii Helenei”, cu vitralii patinate şi fire subţiri de plumb

încă mă însoţesc de simbolistica simplă, până şi fiul meu mă îndeamnă la impresionişti, şi eu credeam că sunt pe drum spre romantism

nu-i nimic, nicio pierdere, punct şi de la capăt, am timp să devin, până la pensie trebuie să mai lucrez o veşnicie şi încă pe atât, răbdare am, nu ştiu, tu... tu ai?