31 august 2013

Comoara

E ruptă limba mea: felii, fâşii, bucăţi,
Pulsează vena ei cu mii de entităţi
Înghesuite cer să nască alte limbi
Şi Călinescu-a plâns: „române, vrei s-o schimbi?”

Balastul adunat e zi de zi mai greu,
Cuvinte noi se nasc din gură de ateu,
Comoara din adânc se-afundă sub gunoi,
Treziţi-vă români în ceasul de apoi!

Am izolat profetul – icoana lui Haşdeu,
Am tras perdeaua nopţii cu Iorga-n empireu,
Ne-am renegat şi Jderii, uitând de Sadoveanu,
Ion s-a spânzurat, s-a răscolit Rebreanu!

Estetic în istorii – un veac de Lovinescu,
Ne-a cucerit doar patul în noaptea lui Petrescu,
„Poemele luminii” filosofând cu Blaga,
Dar universul nostru îşi va pierde vlaga!

Ne vindecă în glasuri acelaşi Eminescu,
Emoţii se trezesc în noi cu Minulescu,
Copiii noştri, azi, de Creangă au uitat
Şi pentru unii, încă, nu s-a născut Pillat!

Corbul nici nu este pomenit în şcoli,
Coşbuc şi Goga mor acoperiţi de boli,
Arghezi-i răstignit, durerea-i fără leac:
„Doamne, iartă-i, căci ei nu mai ştiu ce fac!”

Se întinează limba primită-n dar din rai,
Lumina în tipare coboară şi de n-ai...
Păcălim cuvinte, le pierdem la barbut,
Române, de ai suflet, vreau limba să-mi aud!

30 august 2013

gimnastici - regăsiri

nu te-am iubit și nu te iubesc
dar în zori soarele zâmbește cu chipul tău
mă îmbrățișează cu mâinile tale
mă încălzește cu ochii tăi

nu te-am iubit și nu te iubesc

dar ploile cad cu picături mari de cuvinte
închid ochii

tac 
și dansul ei mă prinde în mrejele tale

nu te-am iubit și nu te iubesc

dar iernile ning fulgi mari 
se topesc pe buzele mele
prea fierbinți
așa vin primăverile

nu te-am iubit și nu te iubesc

dar nopțile sunt pline de speranțe
visele își permit luxul de a te chema în ele

nu te-am iubit și nu te iubesc

dar alungările tale 
m-au pierdut de mine

aștept să nu mă iubești
poate așa ne vom găsi

gimnastici - uitarea

târziu mi-am dat seama
papirul portocaliu pătrat 
era un certificat de muncă
era cert că o făceam 

având alături un personaj masculin 

mi-am pus întrebarea 
cum că de ce nu poate fi periodic determinat
ca orice contract
să fie semnat la camera de muncă
stipulând în el 


în cazul neîndeplinirii obligaţiilor
se poate rezilia
ori

 mai mult
 să poţi alege perioade cuprinse între o zi şi o viaţă

suferinţa celui ce nu mai poate sta înhămat 

e înmiit multiplicată
de suferinţa născuţilor

ei nu mai pot auzi cântul dragostei

cel care suferă e de obicei e stâlpul 

baza 
acoperişul 
peretele
fereastra
şi tot sufletul casei
un suflet care obosind 

uită să trăiască
uită să iubească
uită

gimnastici - năuneim

hmm...
zâmbesc amărui
zâmbesc crud
zâmbesc mirat
zâmbesc!

plănuisem altceva pentru această stradă

ceva legat doar de iubire
denumire?

taimforlăv
samărtaim
zâmbesc din nou
timpul meu măsurat incandescent m-a ţinut la distanţă
dar vara şi iubirea s-au intersectat pe un pod suspendat
deasupra unei prăpăstii adânci
s-au certat precum caprele din lecţia de clasa întâi
şi au căzut
vreau să cred că planează în zbor lin până la noi ordine


ceea ce m-a nedumerit însă foaaaarte muuuult
a fost avalanşa de cereri prieteneşti sosite din toate ungherele

şi coclaurile planetei

mirare

amuzament
mesaje ademenitoare în toate dialectele
uimitor
ce poate face un nume
chiar dacă lipseau cu desăvârşire imaginile de copertă şi profil
denumirea a excitat multe degete pe tastaturi


secunda schimbării mi-a adus linişte
pace pe strada feisbuc
nău laic

nău distribiuşăn
nău frendţ
năuneim
năuuan
sailăns laic a djărnăl
zâmbesc...

28 august 2013

gimnastici - liniştea detaşării

se scrie mult
foarte mult
la fel de mult cum se pictează

cum se fotografiază
o adevărată industrie artistică

e frumos
aproape că ai avea nevoie de două zile în fiecare zi
pentru a citi şi vizualiza tot
în ideea de a" ţine pasul"

de câţi paşi e nevoie să compui unul?

decid că viaţa nu îmi ajunge să fiu aplaudac la nesfârşit
mă retrag să admir un minim de creaţii şi creatori
năvălirile de "doruri" sunt cuţite cu două tăişuri
îmi amintesc spre norocul meu că am mai trecut prin sita asta
cititorii evoluează


compun un echilibru

eu nu am voie să cânt imn iubirii
mi se arată oglinda şi mi se spune "pas"
ochei (iubesc să spun aşa)
îmi impui să îmi transform fiinţa interioară privindu-mi exteriorul
îmi furi sinele

folosindu-te de tehnici
ochei (ador să spun asta)
citesc în alt spaţiu şi suntem "chit"


sinele meu sunt eu

nu mă poţi tălmăci
rupi firimituri şi le înfloreşti
sunt ceea ce preţuiesc
am mers totdeauna pe cărări nebătute


înlocuiesc lipsa de inspiraţie cu tăcerea
în tăcere e o linişte creatoare
zarva are în ea ceva alcoolic
nu rezist şi iau uneori porţii mici
cunosc euforia după un singur păhărel


îmi prind degetele în uşa iubirii de oameni
cred

arăt asta
uitând mereu de stupoarea ce mă cuprinde
atunci când cu atenţia înfiptă în zâmbetul măgulitor
privind în ochii şireţi

crezând că-mi împărtăşesc bucuria
îmi strâng mâinile în uşa poeziei
alungând romantismul


detaşarea îmi reaminteşte de foi rupte pentru începuturi pe "curat"

gimnastici - efemerida

spaţiul era prea îngust pentru "căutarea sinelui furat"
aşa devii trecător de meserie


recunoaştem sau nu suntem supuşi acestui risc permanent
dacă nu eşti destul de izolat fonic devii doar aplaudac admirator
cultul personalităţii e boală nevindecabilă pentru cei ce se nasc aşa
se cerşeşte la orice nivel

orice

laicurile se vând se cumpără
provocarea apariţiei unei muze înseamnă pariuri
înseamnă orgolii fecundate
poeţi care slujesc cuvântul uitând de omul din spatele muzei
poeţi care îmbrăţişând perfecţiunea prozodiei

înţeleg nevoia comunicării
doar la nivelul îngrăşării suficienţei
muzele devin victime

jucării ieftine

se intră în spaţiul de socializare fără socializare

doar foame de tipar
se înmoaie peniţa în cerneala inimii muzei

furându-i-se astfel identitatea

lipsa fonicităţii deţinătorului de călimară face din el victima propriilor trăiri
jocurile de-a "aşa citeşte sufletul tău" au devenit sufocante
arta persuasiunii nu mai e un secret
poeţi care vin să privească ogrăzi umile pentru a-şi etala perfecţiunea


a scrie despre sine cu sine a devenit un risc
degrabă vin măgulitori linguşiri sfătuitori strigători poeţi
la un festin de zile mari


aminteşte-mi să nu mai intru în roata asta

în lanţul acesta
sunt o spiţă prea moale

o verigă prea slabă
o efemeridă

27 august 2013

gimnastici - arbitrii

mult prea des îmi pun rochiţa mov cu înflorituri vişinii şi breteluţe de satin, un sutien vişiniu din dantelă, un halat satinat peste şi haina, cizmele, eşarfa şi o şapcă, e frig, zăpada e până la cer; ies în stradă să întâmpin miejii de noapte cu gândul că drumul e destul, cât să prind curaj
caii mei năstruşnici aleargă spre demonii tăi gingaşi, mânaţi de aceeaşi dorinţă, de tine
la dracu, nu am aflat de ce, pur şi simplu
caii, neîmblânziţi, plictisiţi de insistenţele mele, o iau la trap, încearcă să scape de mine
cu o mână  îmi fac cerc din index  şi degetul mare să-i fluier ca o birjăreasă
cu cealaltă ridic năframa albă, chemându-i
cu ei roată  în jurul meu le cer sfaturi, nechează, sunt temători, demonii tăi au spus mereu: „pas”...
mă întreabă de ce la mine nu a ajuns semnalul, le spun că eu am auzit doar: „pa”
murmur, ceartă, câteva înjurături  şi plecăm blazaţi spre nicăieri...
doar scârţâitul zăpezii sub paşii deveniţi tot mai mărunţi, ca o ploaie mocănească

îmi amintesc gestul fumătorului, îl simt, îl înţeleg, îmi trece prin degete şi plămâni,
am îngheţat...

gimnastici - hipofiza

până şi poşta română e discriminatorie cu sexele
cărţile trimise de bărbaţi către mine au ajuns în două zile
de la femei au ajuns în şapte
sau nu
credeam că răbdarea mea e nelimitată
aflu acum că în unele cazuri nu e
sau poate că mă încearcă invidia
nu suport concurenţa la hipofiză
o întreagă instituţie
să funcţioneze mai încet ca ea?
voi sesiza consiliul concurenţei!

gimnastici - misunderstanding

ca să înţelegi cât de mult iubesc
cuvintele tale graţios aşezate în piruete majestuoase
îţi spun
că mi le-aş tatua pe inimă
să-mi fie aproape
cât de aproape
să le poată călări
tot sângele meu
nu am memorie bună
reţin doar sentimentele
dar eu iubesc sentimentele însoţite de cuvinte
dacă le prind în tatuaj pe inimă
fiecare bătaie
le va face să tresalte
într-o odă a bucuriei
nestăvilind oceane de lacrimi
caci da
şi de oceane am nevoie
delfinii mei
delfinii tăi
nichitescianii delfini
se zbat pe uscat
atunci când balaurii mei
zădărnicesc paşii spre tine
şi mă ţin departe
de cuvinte
am simţit nevoia să-ţi explic în detaliu
pentru că tot timpul am fost parte
din categoria "misunderstanding"
deşi
eu mi-am propus cândva
să fiu doar
miss
under man

26 august 2013

gimnastici - darul

când Dumnezeu ne iubeşte
ne aplică pedeapsa cea mai grea:
ne coboară în infernul dorinţelor tăinuite
pe care le-am tatuat îndelung în pereţii arterelor
(prin cuvinte lipsite de tupeul răzvrătirilor)

El nu este controlorul traficanţilor de cuvinte
El este acolo atunci când spui "vreau"
şi am învăţat alfabetul cerşitului

întrupat în efemerida care şi-a atins infernul pentru a se înălţa
mi-a trimis solul Său ca să-mi arate drumul armoniei cuvintelor prin har
dăruind universului energii creatoare de lumină
i-am spus că flacăra spiritului meu e strânsă în blocul de gheaţă
(carapace împotriva incendiilor exterioare)

şi mi-a dăruit puterea de a-mi traversa iadul
ca pe o călătorie spre mine
locul în care găsesc tot ce I-am cerut

gimnastici - graniţe

-  Qu'est ce que tu fais?
-  Cherchez la femme... de moi!
-  Ha... ha...da... bună remarcă...! Vrei să fii stăpână pe tine...?!
- Gândul meu e singurul lucru asupra căruia am voie să stăpânesc!
- Gândul...spiritul... corpul...
- N-aş spune...încerc să fiu grănicerul minţii mele, în timp ce  săgeţi se îndreaptă spre mine când locuiesc între vârful creionului şi coala albă...
- Dacă ai fi locuit în Coreea de Nord nu ţi-ar fi fost nici gândul proprietate... ha, ha!

să răspunzi din adâncul abisal al femeii
unui bărbat conducător de oşti în multinaţională
poate fi un risc
o pârjolire bruscă a tot ceea ce ai construit
fir cu fir în interiorul tău ca ziduri de protecţie
poate fi o ploaie rece în plin deşert
o trezire, o ieşire din matcă
poţi să o priveşti ca pe o pierdere la "popa prostu'"
pentru el e o redută câştigată în faţa romantismului
(mândrie supurând misoginism afectat)
rămân cu zâmbetul larg deschis în faţa Coreii de Nord
o taxă plătită curajului de a uita graniţele

gimnastici - mama

mamă, femeia din tine a uitat să se nască
a rămas undeva, ancorată în polii unui timp fără arc
eu am luat sămânţa udă a unui dor fără sfârşit

mai ai un vlăstar
el ţi-a luat zâmbetul
l-a făcut punte între cei patru copaci din cămin

ştiu
te-a zămislit un fulger
din el ai făcut şiraguri de mărgăritare
cusute în nopţi albe
să-ţi fie răsărituri

din mărul fulgerat
cuprins în lutul dimineţilor fără glas
ai frământat norul căruia să îi fii rază de soare

gimnastici - tata

motto: "cavou din granit în valoare de , coroană mortuară de şi sicriu în valoare de "
           
           "OPULENŢA ESTE O NOBLEŢE CARICATURALĂ." -Betty Marcovici




câţi pantofi intră într-un sicriu?
dar cărţi?
caiete, creioane, rigle...
sau mere, lapte şi corn?

câte diplome, flori, felicitări, lacrimi şi pupeturi
are în dotare un marinar pentru geniile care-i duc imaginea strâmbă în lume?
stocul e limitat, e şi el om... nu?

tu, cetăţene care ai toate plăţile înscrise în buzunarele multadormiţilor fotologii
de câte ori te-a întrebat vreunul dintre ei dacă mai ai mărunţi de piramidon
să rezişti până la impozit, că doar vacanţele mnealor nu se pot aşeza la Mamaia şi Sinaia
până în Dubai e lungă calea şi e căldură mare mon cher

alb, îi plăcea culoarea albă...
albul e nonculoare, la fel ca pielea, după ce, timp de o lună, pirandolinele nu mai au voie în apă...

câte palete de culoare intră într-un cavou?
dar pensule?
eboşoare, deboşoare, echere...
sau bilete la teatru?

pe la nouă decembrie douămiişapte o ruptură tricoronariană era refuzată la operaţie pe motiv că nu i-a sosit rândul la coadă şi nu sunt fonduri...
pe zece decembrie douămiişapte o ruptură tricoronariană era operată în direct la teve
aşa am aflat şi eu ce trebuie să facă doctorii
era prea târziu
nouă era duminică
şi a plecat să se odihnească
nu s-a întors
ştii cum se spune
croitorul n-are haine
cizmarul n-are ghete
ei
instalatorul avea nevoie de nişte ţevi
să-i care sângele la inimă
deh
avea o inimă prea mare

câte coroane pentru inima tatei ar fi intrat într-o coroană?

gimnastici - sufletul

fluturăm cuvântul "suflet" ca pe un steag alb
când e furtună pe mare
nu ştiu dacă avem grijă să-i dăm ce ne cere
sau dacă l-am educat să ceară ce-i bine
cal sălbatic în bătaia vântului va iubi mereu libertatea
îmblânzit îţi poate spune atât de mult încât faci poveşti nemuritoare
pune-i căpăstru şi toată magia dispare în abisuri

"iubeşte!" mi-a spus "în fiecare zi!"
"voi deveni nemuritor"

gimnastici - gândurile

sunt bine
foarte bine
şi foarte ascultătoare
de când ai plecat
fac doar ceea ce mi-ai spus:
îmi iau gândurile de la tine
da, ştiu... e mult de atunci
dar si gândurile sunt atât de multe
străzile pe care am mers împreună au rămas în toamna mea
copacii pârguie muguri din ochii tăi
lacul dansează pe aceeaşi partitură a lui Igor
şi luna vine astăzi mai aproape
ca un munte la Mahomed
vântul bate dinspre străduţa aceea îngustă
nu... cealaltă
ştii tu, unde ne-am luat rămas bun ca doi adolescenţi timizi
pe buza mea încă mai adie somnoroasă urma ştearsă a buzei tale

sunt atât de multe de făcut pentru mutarea asta
şi, apoi, spune tu, unde să le mut
a, ok, nu-mi da acelaşi răspuns sec şi scurt
când taci pot să cred ce vreau
şi eu cred
că vara poate veni iarna





23.06.2013  21.00

27 mai 2013

gimnastici - lucruri simple


Ţi-am pus mereu cuvinte dulci, rostogolite-n miere
era aşa de greu, pe-atunci, să văd: aveau în ele fiere.

Ţi-am pus de-atâtea ori în vers, de la Hafez, un vin,
dar eram oarbă şi în mers am pus în el venin.

Cu flori de câmp te-am alintat, fără să văd în ele
că lujerul înrourat era curtat de iele.

Străbat oceane, sar de munţi, mă-ntorc mereu la tine,
când te privesc nu mă înfrunţi, în ochii mei ţi-e bine.

Un melc şi frunza lui: de-ajuns ceva să se mai schimbe,
că-n înţelesul nepătruns doreai doar lucruri simple.

19 mai 2013

gimnastici - aşteptările

am numărat până acum secundele
de când ai plecat
fiecare ticăit îmi şoptea despre bătăile inimii tale
am numărat stelele
în fiecare ţi-am zărit lumina aceea din ochi în care îmi plăcea să mă pierd
cu fiecare adiere prin florile de castan
te-am strâns la piept...

te înţeleg de ce nu vii
se întâmplă că ne iubim mai mult aşa
distanţele ne-au apropiat atât de mult
încât nu mai există graniţe
eu adorm cu tine
tu te trezeşti cu mine

nu ştiu cum fac
dar toate ploile mă găsesc pe drum
nici nu ştiu unde merg
nu mai port demult umbrela cu mine
să plouă
torţele mai au nevoie şi de pompieri

am aflat că nu-mi mai amintesc unde locuieşti
eşti mereu în mintea mea

să număr şi picăturile de ploaie?

gimnastici - alegerile

într-o viaţă de om unii aleg laurii, alţii să adune bob cu bob, tumorile trupului sunt şi ele tot alegerile noastre, unii aleg doar călătoria, poţi trăi un veşnic început, ori să lupţi cu eternitatea apusurilor, sufletele tumorale sunt piedici de netrecut

acolo, în centrul universului sufletului, se întâmplă toate alegerile, cu mai mult sau mai puţin avânt
(entuziasmul se măsoară în kilometri parcurşi până ce alegerea prinde contur)

la început era doar o julitură, în talpă, mă prefăceam că nu o văd, că nu o simt, trebuia să aleg, răscrucile de drumuri nu aşteaptă, clacsoane din toate părţile mă năucesc, intersecţiile m-au derutat dintotdeauna, cred că orientarea în spaţiu nu mi s-a trecut pe listă la naştere... de exemplu, când am vrut să-mi iau permis de conducere, fiindcă mi s-a impus să aleg asta, mi-a spus poliţistul că îi e teamă să mi-l acorde chiar şi în cazul în care l-aş plăti pentru asta... sincer, atât de mult m-am bucurat mai târziu, am insistat mereu că nu pot conduce un vehicol, am visat de multe ori că o fac, dar a fost un haos total, îmi şi imaginez străzile capitalei, cu o blondă la pătrat, în plus...

sunt un om normal, o femeie simplă, de la ţară, sufletul îmi e acolo, o ţărancă în sensul acela de femeie zdravănă, trebăluind cât îi ziulica, o Smărăndiţă şi o Fefeleagă în acelaşi timp, dar cu ceva aer de Maitreyi, o combinaţie fatală, nicio finalitate, adesea mă trezesc din ameţitoarele corvoade pe sub alei de tei, ori în grădină, pe sub cireş, oricum ar fi tânjesc să mă arunc în fân, să-i miroasă palmele a iarbă proaspăt cosită, să-mi desfacă legăturile pieptului şi să se înfrupte din pâinile calde, cam de când se face albastru pe case până cade luna în sacul livezilor de caişi, timp oprit, pot năvăli toate armatele napoleoniene şi toate tancurile hitleriste, caii năvălind din valuri înspumate nu pot fi stăviliţi

îmi place să spun că sufletul e o construcţie precum piramida, mulţi se grăbesc să construiască din vârf, de ca şi cum ai păcăli un labirint străbătându-l invers, credem că păcălim destinul, tentaţia haosului...
îmi construiesc piramida încet, milenii de mi-ar trebui nu-mi pierd cumpănirea, strop cu strop voi aşeza mortarul peste cărămizi

 privesc mereu spre lume ca la un teatru în care toţi suntem actori, iubesc atât de mult teatrul, acum sunt doar prinsă în menghina amanetului unei scene ce pare a nu se mai sfârşi
nu ajung, încă, la Naţional, rătăcesc, îmi caut intersecţia să aleg drumul opus...

gimnastici - meteorologii de serviciu


aşa cum mă aşteptam meteorologii s-au înşelat din nou
ne mint cu toate pânzele sus de parcă barca lor ar fi Arca lui Noe
tehnologia avansată nu ajută prea mult
vremea ştie un singur drum: al ei
o clipă trecătoare prin trecerea dinspre trecut prin prezent către viitor
un Ghandi al acestor timpuri în veşmântul simplu
nu are nevoie de hrană şi apă
îi este îndestulătoare lumina
de factura la enel s-o îndura Dumnezeu

vremea e trecătoare
dar nu pleacă
meteorologii nu au aflat că are o putere magică
inocenţa

gimnastici - plecare

ţi-am dat bucăţi din suflet
le-ai aruncat
sau poate doar cu ele te-ai jucat

ţi-am dat mirarea ochilor mei
ţi-am sfredelit adâncul sufletului
să pot găsi un licăr de speranţă

speranţă că ce? întrebi

adie un vânt uşor
mai spre est e un norişor

nu mă vând
mă aştern iarbă sub tălpile tale
şi te chem în fiecare zori de ziua
să ţi le sărut cu rouă

nu mă vând
fiecare ceas naşte cuvinte pentru tine
ţi-am trimis toate monologurile
în cale ice-bergul a zădărnicit paşii
am fredonat împreună titanicul lui Celine
cu braţele fluturând
izbitura ne-a propulsat înapoi
în oceanul de gheaţă al tristeţii
acum e rândul meu să te las în plutire

plec eu

peste veac
netrăita iubire
va fi piesă preţioasă de muzeu

să n-o vinzi

gimnastici - aruncă-mă!


scoate-mi inima să mă pot concentra
şi vertebrele să nu pot riposta
scoate-mi ochii să nu mai visez
smulge-mi tălpile să nu mai valsez


naşte-mi o poarta
încuie şi-aruncă
în marea adâncă
pe sub o stâncă
în cuib de rugină
cheia divină
să-ngropi o vină
de-a te dori

omoară-mi si timpul
rămas fără tine
că noaptea ce vine
voi coborâ
în marginea lumii
la capătul lunii
cu noduri si funii
într-un abis

pleacă din mine
lasă-mă-n golul
fără cuvinte
fără destin

gimnastici - retorică


Ce-ţi pasă ţie că iubirea se năruie ca un castel,
din fire de nisip uscate la marginile unui ţel?

Ce-ţi pasă ţie că mi-e trupul în mucegai scăldat şi mor,
în goana timpului spre iadul în care azi plătesc un zbor?

Ce-ţi pasă ţie că mi-e dor de poezie şi poveşti,
că deznădejdile îmi scriu acolo unde tu nu eşti?

Ce-ţi pasă că e romantismul în fibra mea de zi cu zi?
Sunt pe cale multe trupuri dacă nu mă poţi privi!

gimnastici - amanet


Să iau durerile-ntr-o zi
din pieptul meu. Ce-ar fi?
Să ţi le dau ca amanet
pe-o filă de caiet!

Să te pătrundă gheara lor,
aşa cum strângi uşor
cu ochiul tău anost, perfid
în care să te-nchid.

Să rup din foaia de caiet
bilet după bilet,
să pun rânjind pe fiecare
semne de-ntrebare.

Şi-atunci vei ştii cum e să dai
copitele de cai
şi-n capătul unei mirări
să-ţi flutur cugetări.

gimnastici - cuvintele


în scena prăfuită - lumină difuză
cortina transparentă mai păstrează o boare de intimitate
după cortină - cuvintele
păsări plăpânde pe crengi desfrunzite în iarna cu nămeţi albaştrii
sunt actorii mei amatori
nu joacă roluri impuse, ca orice amator, joacă după ureche
unicul rol acceptat, acela dictat de inima regizorului
ocnaş al propriilor piese începute şi derulate după reguli numai de el ştiute
ocnele sunt totdeauna gri
atît de gri pînă la transferul lui în pielea cuvintelor
regizor obosit, cuvinte năstruşnice
o reţeta perfectă pentru un babilon perpetuu

gimnastici - dansul ploilor ratate


în tăcerile mele stă tot ce vrei să ştii
fiindcă atunci durerea calcă pe cioburi

în jurul inimii scânduri
în scânduri cuie
în cuie rugina

ţi-am scris ploaia asta în vreo patru feluri
nu mi-a plăcut
nu a fost aşa cum ţi-ai fi dorit
vezi? ştiu cum ţi-ai fi dorit
ştiu
dar nu-mi iese, nu sunt acolo niciodată
în unda ta plutesc
dar cuvintele tac
şi nu am dansat de...
nu mai ştiu
acum nu mai ştiu nimic
nimicul e gol
luna îşi trage vălul de argint
şi oboseala asta mă îneacă
fum de foc mocnit

rimele sângerază
într-o zi îţi voi trimite toate ciornele
pline de începuturi
ca noi
neterminaţii unui secol închis
pune-mi zăvoare
rimele sângerează



erai un nor alb
sub clar de lună
răstignit pe cerul prea înalt
amurgul în culori diluate
picta pe boltă pasteluri
rozele oglindite aşteptau în adieri duioase
să alegi
ai primit un fulger, era cupidon
ţi-ai făcut braţele sfori spre pământul îndurerat



erai un nor alb
petale de catifea
purpură setoasă
sub cornul lunii de argint





norul alb plutind pe cer
la apus, ca un stingher
era plin de dor şi-avea
dorul dus la roza sa
cupidon în arcul lui
a pus raza soarelui
şi un fulger în amurg
a făcut din nor un rug
jarul prins de raza lunii
s-a legat de câmp cu funii
şi-a-nceput din nor să cadă
trupul său, dansând pe stradă


norul alb îşi căuta
în grădină roza sa
dansul ploii şi-un sărut
în corolă  desfăcut
până-n zorii plutitori
calde razele prin nori


durerea calcă pe cioburi
rimele sângerează

norul alb

gimnastici - desene animate

Stăm faţă în faţă la ceasul când încep visele cu ochii deschişi.
Parasimpaticul acţionează în favoarea noastră şi începe dansul lupilor.
Pe scaunele prea înalte ne bălăbănim picioarele în jocuri fertile de copii inimoşi.
Şosete albe. Sandalele vechi se lovesc nervos de lemnul prea lustruit.
Codiţele mele îşi prelungesc traiectoria, timide, printre dinţi.
Am rupt un pai de la mătură să-mi sprijin pleoapele,  prea grele de muguri, să-ţi pot vedea mai bine ochii, cât cepele, holbaţi la mine.
Îmi pui discret, pe pupitru, câte o piesă din puzzle-ul pe care nu l-ai văzut dar îl ştii mai bine decât mine, iar eu rămân cu chipul lui Heidi tipărit între două alipiri.
Apoi  o ştergi ştrengăreşte lăsându-mă să-mi fac somnul de frumuseţe.
Heidi  stă pe o pernă diafană, de vreme ce Peter a fost acolo să-i dea piesele alea.

La ore de vise cu ochii închişi Peter colindă cu traista pe umăr culegînd mereu basme pentru a le dărui. Îi place să găsească zâmbet cald la capătul fiecarei petale oferite.

Întindem cîte un deget unul spre celălalt şi ne desenam conturul inimilor, le umplem cu roşu, apoi, când şosetele au rămas mici,trasăm săgeata.

gimnastici - finaluri


Betonul este o fiinţă nefericită:
turnat între cele două norme
el îşi pierde pe veci puterea
de a visa
de a se mişca
de a dansa
de a se arcui
după bunul plac

vieţuind după normele zidarilor
mărginit de linii
sufletul devine un boţ,
încadrat,
stă ca o păpuşă cuminte
ca un ciot de lemn
care între două şfichiuiri de topor
are timp să deschidă un ochi
să înveţe cum arată lumina


Nu am ce să-ţi spun
în mine urlă doar cele două cuvinte
numai pe ele vreau să le rostesc
restul e nonsens
şi cred că nu vor mai răbda închisoarea
zăpezile
cătuşele
vor ieşi
calde
curate
nu ştiu daca le vei primi
te vor ameţi
vei fugi
vreau doar să le iei cu tine


Nu vin din basme
să pot stoarce râuri din piatră seacă
pietrele scot cel mult scântei
care aprind un foc mic
atât cât să-ţi aprinzi o ţigară
să fumezi o partidă
şi
ţâşti
gata
asta-i tot
câteva secunde
uneori invizibile
alteori
infinite

mi-am trimis cele două vise
îngemănate
să-şi doarmă somnul de veci
să aibă propriile lor vise
şi visele să viseze alte vise
până la finalul
infinitului

gimnastici - timpul


mi-am pus un alt ambalaj prin care m-am văzut la fel, atat de transparentă că-mi pot zări gâdurile când aleargă printre copaci, ori înoată în piscine aerisite, mările sunt prea departe, abonamentul la piscină e gratuit

numele meu poate fi oricare, pot sa fac bileţele, să tragem la sorţi, oricare, exceptând unul, e doar patura ignifugă ce mă apără de incendiile din jur atunci când pompierii nu se arată, ori pelerina care mă apără de apă atunci când pompierii ajung la adresa greşită

ornicul meu e atât de leneş încât şi lenea e invidioasă

atunci când mă caut găsesc fărâme chiar pe străzile pe care îmi place să rătăcesc şi exact în clipele paşilor mei, strâng fărâme şi mă compun zi de zi ca un mozaic în podeaua „Casei răpirii Helenei”, cu vitralii patinate şi fire subţiri de plumb

încă mă însoţesc de simbolistica simplă, până şi fiul meu mă îndeamnă la impresionişti, şi eu credeam că sunt pe drum spre romantism

nu-i nimic, nicio pierdere, punct şi de la capăt, am timp să devin, până la pensie trebuie să mai lucrez o veşnicie şi încă pe atât, răbdare am, nu ştiu, tu... tu ai?

15 aprilie 2013

Să îţi fiu cu totul ţie






Vrei, iubite, pe la prânz, sâmbătă să îţi arăt
Cum e primăvara asta, cum aş vrea să te desfăt,
Cum plesneşte-mbobocitul fir de frezie-n buchet,
Ce parfum are zambila şi ce am pentru banchet?
Norul alb îţi va aduce o misivă, n-ai ce pierde,
Vreau să îţi arăt fereastra, undeva, în Casa Verde!

Vrei, iubite, mai pe seară, să te duc într-o pădure
Să culegem ghioceii, să ne bucurăm de mure,
Să-mi arăţi cum ştii atinge strunele, şi mandoline
Să ne cânte pe crenguţe, şi cu degetele-ţi fine
Să îmi prinzi floarea iubirii în buchetul de amor
Şi festinul să înceapă ca-nceputul: mai uşor,
Cu o-mbrăţişare tandră să te ţin pe după gât
Cu o mână, şi cu alta să te mângâi, şi atât
De aproape să ne fie frăgezimile din rodii
Încât buzele să ardă, să se-amestece în zodii,
Să-ţi pătrund până în sânge şi cu limba ca un bici
Să îmi lepăd în abisuri haina veche de arici?

Vrei, iubite, când e luna mai lucie, pe-nnoptat
Să-mi arăţi cum urlă lupul când e mai înfometat,
Sfâşiind cu gheara, dinţii veşmântul meu mătăsos
Tu să-mi dai urletul lunii, eu să-ţi dau glasul duios
Şi-mbrăcându-mă cu haina-ţi albă, aspră şi zurlie
Să îţi fiu cu totul ţie albă, caldă şi nurlie?

14 aprilie 2013

Să-ţi fiu apă, tu văpaie





Dacă mă iubeşti să-mi vii pe terasa unui vis
cu-a ta flacără în piept, sus, în arcul din Paris
să te-aşez bijuterie peste inima-mi albastră
clopoţel de-argint sub piele, vino tu, din toamna noastră.

Dacă dragostea învinge fluturii se fac pâraie,
să pui fruntea ta pe sânu-mi, să-ţi fiu apă, tu văpaie,
candelabrele să cânte în lumini de lumânări,
noi topindu-ne ca ele să visăm grădini de flori.

Dacă noaptea asta vine cu amorul pe sub pleoape
să mă-nlănţui cu săruturi, să îmi fii cât mai aproape,
să ne cheme zorii-ntrânşii, plicisiti de-atâta rouă,
să vânăm în iarba verde fluturi albi si vieţi vreo două





Două inimi


În pădurea luminată de albaştrii ochi de lup
Două inimi arcuite, aruncate-n alba nea,
S-au topit ca ceara-n rugă şi cu triste mâini îşi rup
În bucăţi râul de lacrimi ce în albii se-aduna.

Cornul lunii se agaţă de un urlet vioriu,
Două inimi sângerează, vântul macină petale;
Se închid îmbrăţişate roze-n straiul rubiniu
Pe-o tulpină fără frunze şi cu spinii peste zale.

Brazii îmbrăcaţi de nuntă ţin o trenă de regină
Două inimi urcă munţii, le răsună-n cale struna
Valsului crestat în coapsa dimineţii ce-o să vină
Când se scrie-n bob de rouă că atunci vor fi doar una.